Artă, literatură, estetică

S-au remarcat două condiții necesare producerii marilor opere: prima e vivacitatea unei simțiri spontane, proprie și personală, exprimată așa cum e trăită; a doua e simpatia între suflete, ajutorul neîncetat din afară a ideilor vecine, prin care ideile vagi purtate în sinea ta capătă căldură, sunt hrănite, înmulțite, îmboldite.

Omul arată naturii cum ar fi trebuit să procedeze și cum n-a procedat.

Nimic nu are valoare dacă nu se referă la valoarea absolută și aceasta se găsește numai în problemele mari, eterne. Cu cât un scriitor va face să vibreze mai mult coarda intimă a sentimentului cosmic sau pe acela al morții, cu atât opera capătă mai mult din acea valoare absolută către care tinde. Fiindcă valorile omenești sunt relative, dar ele tind către absolutul perfecțiunii. Și chiar dacă nu-l ajung, îl apropie.

Cerem unei opere literare care îndeplinește condițiunile estetice să fie expresia sufletului și colectivității românești. Dacă ai talent, ești obligat să-l pui în slujba neamului tău... Numai astfel literatura română va putea ajunge să contribuie la concertul universal al culturii.

Arta unui popor intră în domeniul public internațional, ca element cultural, atunci când izbutește să-și afirme caracterul ei propriu... căci arta, pretutindeni, în manifestătile ei superioare, reflectă aspectele caracteristice ale timpului și poporului pe solul căruia s-a născut...

Nu poate există, un mare om de știință, deci cu o imaginație și o viziune complexă a lumii, fără să aibă un contact intim și profund cu poezia, cu arta.

Scopul artei este în fond revelația, în forme sensibile, a tainelor naturii.

O capodoperă nu este, ci devine.

Orice operă de artă caută să emoționeze printr-un anumit complex de sentimente.

În lume Muza mea s-afundă / și ia în dar de la-ntâmplare / o inspirație fecundă / ce arta-i singură, n-o are.

Arta este unică, doar manifestările ei sunt multiple.

Poezia:... natură răscumpărată din haos, din urâțenie, din moarte și dezordine; pe scurt, din materie.

Poezia:... echilibru al pasiunii și sentimentului cu inteligența, sau, dacă vreți, uneori al inteligenței cu imaginația.

Tradiția se constituie din trecut ca și din viitor sub ochii noștri, izvorând deopotrivă.

Literatura contemporană, oricât de îndrăzneață și neconformistă ar fi, nu trebuie privită în opunerea cu conceptul de tradiție, ci numai în forța ei de a se însuma tradiției, așa cum la timpul lor s-au însumat operele trecutului...

Prima formă, așadar, de participare a unei țări la ceea ce numim literatură universală este originalitatea națională, care nu stă în nici un raport cu întinderea teritoriului ei. Dar există un factor de adaos în vederea universalizării oricărei literaturi: este aspirația la „spiritul timpului”.

Privind din zbor cultura românească ea ne apare cu câteva vârste, toate având o identitate remarcabilă. Această identitate o face să poată fi cuprinsă, într-un singur cuvânt al dicționarului critic: în „clasicism”...

Concluzia este una singură. Literatura contemporană urmează a fi privită atât în mișcarea ei de resorbție în specificitatea națională, cât și în aceea de îmbogățire a acestei specificități. Tradiția se constituie astfel sub ochii noștri, izvorând deopotrivă din trecut ca și din viitor.

Numai analiza procesului de naștere a tradiției, în care tradiționaliștii apar ca revoluționari, iar novatorii ca viitori tradiționali, ne dă imaginea exactă a realității...

De altfel, acești termeni sunt în cultura română atât de conecși, că nici nu pot fi gândiți separat decât în abstract. În realitatea lor concretă, ei se comandă reciproc. Ceea ce numim azi tradiție este de fapt spirit novator resorbit în suma specifică a literaturii noastre.

Tradiție și înnoire sunt termenii dialectici ai dezvoltării noastre literare și înlăturarea unuia, oricare ar fi aceasta, prejudiciază contribuția celuilalt la sursa spirituală pe care o reprezintă numai conlucrarea lor.

Tradiția e o valoare de curgere și însumare continuă: și mai înseamnă că cine judecă fenomenul literar raportându-l numai la puterea lui de a inova sau numai la aceea de a conforma tradiționalist, greșesc deopotrivă...

Nu e poet care să nu fi scris sau să nu scrie versuri fără sentimentul eternității lucrului său, după cum nu e artist de orice speță, care să nu fie purtat de credința că arta lui înfrânge condiția comună a morții...

Poetul poate afirma despre sine „non omnis moriar” - „nu voi muri în întregime”...

Arta singură, dintre îndeletnicirile omului, este eternă...

Cum i se zicea altădată, spre deosebire de uscăciunea științelor exacte, poezia este o „gaia scientia”, adică știința vieții celei vii.

Cuvântul lui întrunește toate științele într-o confluență a cunoașterii prin imagini. Imaginile și simbolurile sunt mijloacele lui de a participa și de a ne face pe noi înșine să participăm, prin reîntoarcere, la formele și pulsațiile materiei cosmice... Numai sentimentul acestei cunoașteri depline face din poezie știința științelor care, dilatând personalitatea cititorului prin eliberarea ei de automatisme curente, îi sporește conținutul de viață...

Poetul este un om al tuturor științelor: el știe cum încolțește și se usucă iarba, cum se nasc și cum mor ființele, cum răsare și cum apune un astru, cum fierbe și îngheață marea, fiind în felul lui și rând pe rând pentru aceasta, un naturalist, un biolog, un astronom, un hidrolog...

Filozoful și poetul se întâlnesc de mai multe ori în drumul lor, care li se sfârșește acolo unde nu-l mai putem deosebi.

Oricum, la pragul mut al existenței, unde stăruiesc numai poeții și filozofii, conjectura teoretică și metafora poetică au fost resimțite mai totdeauna ca posibilități de cunoaștere care se suplimentează...