Artă, literatură, estetică

Darul natural al poeziei îi dă omului capacitatea de a condensa fenomenele ce se manifestă în afara simțurilor sale într-o imagine lăuntrică; cel artistic, pe de altă parte, de a comunica din nou această imagine în afară.

Omul este poet în două feluri, prin contemplare și prin comunicare...

Creatorul operei de artă a viitorului nu este nimeni altul decât artistul prezentului, acela care presimte viața viitorului și năzuiește să fie încorporat în ea. Cine alimentează în sine această năzuință din cea mai intimă aptitudine a sa, acela trăiește de pe acum într-o viață mai bună; dar numai o ființă este în stare de aceasta: artistul.

Tot ce-i desăvârșit, adică ce constituie artă, este etern și nepieritor, chiar dacă mâna oarbă a timpului îi stinge din nou scânteia... O operă de artă desăvârșită poartă veșnicia în ea... În virtutea acestui fapt, chiar dacă stirpe și lumi pier, sufletul tuturor faptelor mari, tuturor creațiilor poetice și artistice continuă să trăiască. În perfecțiunea artei vedem întruchipată, în chipul cel mai pur și mai frumos, imaginea visată a paradisului, a unei fericiri neîntinate.

Uităm că prezentul poate fi tot atât de bine considerat etern, că veșnicia se poate concepe în sfera unei acțiuni, a unei opere de artă, nu pentru că durează veșnic, că pentru că acțiunea este măreață și opera de artă desăvârșită... Să transformăm din aceste motive viața noastră într-o operă de artă, și vom putea susține cu îndrăzneală că suntem nemuritori încă de pe acest pământ...

Grandoarea unei epoci este dată de faptele sale, ca și de vehemența viziunii idealului ei istoric, realități în care sunt cufundate, ca în elementul lor, toate antenele literaturii și artei.

Idealul istoric deschide artistului atât prezentul cât și direcția deplasării lui. Artistul nu se poate simți încătușat în contemporaneitate, ci e permanent liber de a adera la mersul înainte al lucrurilor, nu în sensul unei fantezii arbitrare, ci prin descoperirea semnificației organice a mișcării, determinată de lumea și societatea contemporană lui...

Artistul, departe de a se simți circumscris rigid în propria-i epocă, își rezolvă tulburătoarea existență a efemerului prin proiecția profetică ce-i rămâne deschisă, grație idealului istoric, intrinsec naturii duratei, esenței vieții istorice care curge și merge înainte...

Orice literatură este în primul rând interioritate. Dar nu interioritate pur și simplu. Scriitorul nu numai că oglindește mai marcat decât se întâmplă în mod curent în viața practică (dominată de schemele comportării) lumea din afară în lumea dinlăuntru. Ci adaugă acestei răsfrângeri un caracter nou, acela de a fi propusă comunicării.

Devierea gândului prin cuvânt, alunecarea într-o cale lactee de imagini, iată ceea ce constituie însăși unealta de azur a meșteșugului de a scrie.

Mai presus de pulsul individual stăruie pulsul epocii. Există un fond social care fecundează stilul artistului în stilul vremii. Realizările de artă se proiectează pe un perete de contemporaneitate.

Arta e un amnar care scapără numai pe urma unui efort, a unei împotriviri, a unei lupte.

Creatorul adevărat și nou sfarmă cu târnăcopul temperamentului său legile cunoscute. Orice artist trebuie să fie aducătorul unor alte principii, coborând în concertul de fulgere de pe muntele Sinai cu tablele logicei noi în mâini.

Nu există adevărată poezie fără mare înțelepciune.

Arta este și ea una din formele pe care le îmbracă viața...

A ști să smulgi secretul acestei vieți mari, care circulă în toată natura și al cărei puls bate pretutindeni, a ști să scoți ceea ce este emoționant până și din ceea ce nouă ni se pare indiferent, a ști să surprinzi logica statornică și armonia universală în această dezordine de aspecte, care pe noi ne amețește și ne tulbură, este a avea ochi și simțire de artist.

Și, într-adevăr, nu sunt priveliștile naturii și ale vieții care fac obiectul artei, ci sensul intim al acestor priveliști, sufletul și armonia care se degajează până și din lucrurile ce nouă ni se par moarte și lipsite de orice ordine...

Numai arta are facultatea de a alege în creațiunea ei. Natura de ce poate. Artistul dă ce vrea din ce poate. Iată de ce s-a zis, cu drept cuvânt, că arta corectează natura...

Artistul ne prezintă lumea, viața văzută și trăită de el, prin așa-numita prismă temperamentală a lui...

Poezia vieții: vădit că fiecare lucru își are tainicul lui strop de poezie, cântecul lui. Să-l simți e un mare dar... A lămuri un zâmbet din frumusețea lumii acesteia și a-i da expresie veșnică, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi în eternitate nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vieții omenești?

Arta izvorăște și respiră din aerul epocii în care se naște. Artistul este rezultatul, sau mai bine zis, sinteza spiritului general al societății în care trăiește.

Literatura este expresia societății.

Arta nu trebuie niciodată apreciată decât în raporturile ei cu frumusețea ideală...

Un mare talent înfățișează mai degrabă viața decât ceea ce este viu...

Este vorba deci de ADEVĂRUL acestui OM și al acestui TIMP, dar amândouă ridicate la o putere superioară și ideală care să concentreze toate forțele...

Ceea ce vrem de la operele care pun în mișcare fantome de oameni este... spectacolul filozofic al omului profund animat de pasiunile caracterului său și ale timpului său...

Lăsați-ne să visăm că au existat uneori oameni mai puternici și mai mari, care au fost cu mai multă hotărâre buni sau răi; aceasta ne încurajează...

Poezia:... limba maternă a genului uman.

Prin hărnicie, omul poate dobândi în orice activitate priceperea pe care natura nu i-a dat-o, dar lucrul acesta nu e cu putință în poezie, unde acela care nu posedă din naștere înclinația necesară nu o poate obține prin muncă - știut fiind că artele poetice și artele critice pot să-i dea cultură spirituală, dar nu-l pot face mare.

Arta este creație în bucurie. Când orice muritor va dobândi conștiința unui artist, fața lumii se va schimba.