Artă, literatură, estetică

Arta este eternă prin forma ei estetică, și vremelnică prin conținutul ei. Prin cea dintâi, arta durează; prin cel de-al doilea se uzează și îmbătrânește.

Frecventarea artei produce acea stare de armonie lăuntrică favorabilă moralității, dar nu este mai puțin adevărat că armonia internă și un anumit grad de rafinare morală sunt condiții indispensabile pentru a stabili contactul cu frumusețea.

Oamenii înecați în brutalitate, sufletele grosolane nu pot adopta niciodată atitudinea estetică, frumusețea naturii și a artei rămâne mută pentru ei...

Numai un om care a fost odată la răspântia lui Hercule poate scoate accente reale din tragedia vieții, demne de marea artă.

O receptare dezvoltată a artei presupune o conștiință educată și formată. Satisfacția trezită de o operă de artă crește în măsura lucidității cu care o stăpânim intelectualmente, înțelegând-o în valorile și mecanismul ei.

Fantezia creatoare nu este o facultate exclusivă a artistului și prin care acesta s-ar izola de restul oamenilor. Fantezia creatoare în artist, întocmai ca și celelalte funcțiuni ale structurii lui, nu prezintă decât intensificarea unei aptitudini comune tuturor oamenilor.

Artistul... un glas prin care se exprimă aspirațiile, durerile și bucuriile umanității întregi sau ale unei mari părți din ea.

O societate lipsită de activitate artistică este ceva cu neputință de găsit, atât în trecutul istoric și preistoric, cât și în prezentul etnografic. Istoria și întinderea artei coincid din această pricină cu întreg trecutul omenirii și cu întreaga ei varietate spațială.

Arta... rezultat apărut la punctul de încrucișare a forței plastice a naturii cu facultatea creatoare a omului.

Egoismul, lipsa de pietate și uneori mărginirea intelectuală a estetului nu se poate compensa prin sensibilitatea sa ascuțită pentru frumos. În această constelație spirituală, însăși valorile estetice par înjosite...

Umanitatea în om presupune totalitatea punctelor de vedere și potrivita lor distribuție față de situațiile vieții. Din această pricină, nesocotirea unor regiuni întinse din domeniul valorilor, în avantajul singurei valori estetice, se însoțește totdeauna cu grave defecte omenești...

O operă de artă este un popas de frumusețe într-o lume urâtă sau indiferentă. Prin artă se introduce într-un punct al lumii o valoare care lipsește restului ei. Cine se apropie de o operă artistică are conștiința limpede că pătrunde într-o lume deosebită de aceea a percepției comune și a vieții practice... Funcțiunea pe care arta o îndeplinește rezultă, de altfel, din această însușire a ei, prin care sufletul omenesc se întregește, exercitându-se într-un fel de activitate pe care restul lumii n-are prilejul s-o determine.

Știința cercetează și arta contemplă. Contemplația nu se opune însă cercetării, ci dimpotrivă, atunci când o ajută să se degajeze de sub injoncțiunile moralei sau când îi oferă cadrul în care să se poată înscrie rezultatele ei. Spiritul artistic se poate deci uni cu cel științific. Ba chiar numai unirea lor oferă acestuia din urmă întreaga lui rodnicie.

Ceea ce alcătuiește prețul suveran al artei și frumosului este situația lor într-o lume care nu este în întregime artistică și frumoasă și în care ele sunt chemate să ne odihnească și să ne regenereze din încordările vieții practice și din ostenelile și luptele adevărului și binelui. Numai alternanța și contrastul lor cu alte bunuri le conferă prețul lor suprem.

Pentru că există arta, poate exista o societate mai bună, o viață morală mai nobilă, o știință mai completă, mai adâncă, mai adevărată. Semnificația filozofică a artei o completează, pentru cine știe să înțeleagă că în armonia ei este configurat însuși destinul glorios al spiritului.

În fața obiectului estetic, omul își transcede singularitatea și devine disponibil universului uman.

O îndelungată frecventare a artei împrumută sufletului energii noi, adâncind experiența și îmbogățind fantezia. Arta este căutată și pentru incontestabila superioritate omenească, pe care frecventarea ei o poate împrumuta cuiva...

Sinteza infinitului cu finitul, a eternului cu trecătorul, și a realității ultime cu aparența ei.

Opera de artă:... oglinda sufletului artistului... în ea se cristalizează procesele sufletești care s-au dezvoltat în artist în timpul creației...

Profunzimea reală nu se judecă decât prin claritate. Eu personal sufăr de un rău sever și fără leac: respectul față de cititor. Din moment ce publici, o faci ca să fii citit, deci ca să te faci înțeles; a te forța să fii clar este cea mai elementară politețe. De ce să faci ceva opac cu tot dinadinsul? În afară de cazul de forță majoră al geniului autentic, când totul devine un paradox, în toate celelalte împrejurări e o impertinență.

Sensul reflectării artistice constă în raportul dintre sensul realității și viziunea scriitorului.

Arta este indestructibil legată de concepția despre lume și de funcția ei socială.

Opera de artă perfectă e veșnică, adică durează mai mult decât epoca ei dar perfecțiunea nu poate fi concepută în afara unei coincidențe către libertatea artistului și spiritul epocii, între imaginația creatoare și gust.

Ar fi absurd să separăm opera de artă de spiritul vremii...

Orice neam începe / întâi prin poezie, ființa a-și pricepe.

Clasic:... scriitor ce poartă în el un critic pe care îl asociază în mod intim la lucrurile lui.

Poezia:... arta de a abuza de rezonanța și simpatiile oculte ale cuvintelor.

Condiția contradictorie a stării artistice: artistul trebuie să observe ca și cum ar ignora totul și să-și execute lucrarea ca și cum ar ști totul.

O operă este construită printr-o multitudine de „spirite” și de evenimente (strămoși, stări, hazarduri, scriitori anteriori, etc.) sub direcțiunea Autorului.

Un om care scrie nu este niciodată singur.