Artă, literatură, estetică

Sarcina artistului, așa cum o înțelegem în actualul segment al istoriei, este de a extrage din realitate elementele tipice, pe care să le poată sesiza privirea cititorului, de a sintetiza în imagini vii și dinamice idei, fapte, contradicții și de a arăta totodată drumul real de dezvoltare spre un viitor concret. Noi cerem artistului să fie istorie, filozof, om politic, organizator al vieții și vestitor al viitorului. Artistul este constructor al vieții sufletești a omenirii.

Locul artistului... este în clocotul luptei, acolo unde, în chinuri, se naște o lume nouă.

Dintotdeauna, în toate veacurile și în toate epocile, arta a fost o armă a luptei de clasă, atât pentru clasa care își consolida puterea, cât și pentru cea care se pregătea să vină la putere. Ea și-a păstrat deopotrivă această funcție și când a reflectat procesul de luptă, și când a zugrăvit epoci de destrămare și descompunere, când a oglindit apusuri mărețe, când a dat lovituri directe, când a devenit mângâierea celor înfrânți.

Scopul suprem al literaturii noastre este de a descoperi geniul omenesc în condițiile unei libertăți sociale de formă superioară.

Ficțiunea este uneori mai puternică decât realitatea, mai puternică decât adevărul însuși... Nu poți să scrii fără să recurgi la ficțiune. Literatura în întregul ei este o născocire, pentru că viața este dispersată în plan, în spațiu, în timp... Ea culege din viață anumite aspecte, un număr infinit de fapte împrăștiate și, controlându-le, ajunge să făurească o operă realistă cu mult mai pregnantă decât viața însăși.

Scriitori, aruncați-vă fără teamă în șuvoiul vieții, pipăiți lucrurile cu propriile voastre mâini, trăiți voi înșivă tragedii umane în muncă, în luptă, în biruinți și eșecuri.

Arta îndeplinește o funcțiune asemănătoare cu a memoriei; ea alege din șuvoiul timpului lucrurile cele mai pregnante, mai emoționante, mai importante și cristalizează aceste impresii în paginile cărților. Dar arta nu se oprește aici. Ea tinde să înfățișeze nu numai perspectiva epocii parcurse, ci să ne dezvăluie și orizontul vieții, să ne introducă în viitor... Tot patosul vieții noastre este în viitor.

În existența fiecăruia dintre noi se află lecturi hotărâtoare. Ele ne marchează definitiv. Trăim și scriem sub steaua lor. E greu de spus cum am fi fost dacă la un moment dat o anumită carte nu ar fi pus sub semnul întrebării tot ceea ce am crezut noi că știam despre literatură.

Lectură ideală: ochiul cititorului să rămână proaspăt, plăcerea cititului nealterată, dar ea, lectura, să-i ofere acestuia, totodată, satisfacții la care numai prin erudiție și înaltă inițiere se poate ajunge.

Despre asta ne-a vorbit și ne va vorbi în continuare literatura: despre felul în care omul rămâne, orice i s-ar întâmpla, cea mai importantă realitate de pe pământ! Marea lui trecere e consemnată de artă. Un singur om, care nu seamănă cu altul, întotdeauna unic.

„Pe scriitor - scrie Marin Preda în Imposibila întoarcere - îl interesează ce se întâmplă cu oamenii”. Greu să găsești o altă frază care să definească mai exact, și în același timp atât de convingător, profesiunea de scriitor. Nici o altă motivație, oricât de justificată ar părea ea la prima vedere, nu se poate substitui acestui interes față de ființa umană... Dacă atenția scriitorului se îndreaptă, totuși, în altă parte, dacă se întâmplă să se dezintereseze de soarta omului, cum va răspunde la întrebarea de ce scrie?...

Cartea de literatură nu trebuie să se substituie altor lecturi: nu este aceasta menirea ei. Un roman nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască o carte cu caracter documentar, nu trebuie citit „în locul” unei cărți de istorie, nu se substituie literaturii de informație sau presei.

Există, trebuie să existe, un procent de detașare în lectura unei cărți. Nu se citește numai spre a te informa despre cutare și cutare lucru, nu se citește numai pentru a-ți clarifica întrebări mai mult sau mai puțin imediate, se citește și de dragul de a te cufunda în lumea imaginată, recreată de scriitor, și de a te lăsa purtat de „vraja povestirii”. Nu ne putem sustrage, dacă suntem cititori adevărați, dulcelui glas al Șeherezadei...

Cartea de literatură s-a transformat într-un fel de îndreptar, în care se investește o încredere oarbă. Nu se mai citește, ca să spunem așa, dezinteresat. Nu putem decât să subscriem la acest mod grav de abordare și să ne bucurăm de aproape nesperata stimă de care începe să fie înconjurată literatura...

Se citește tot mai puțin din dorința de a evada în alte lumi. S-ar putea spune că, aproape contrar unei astfel de tendințe, cititorul vrea azi să rămână, prin lectură, cât mai mult în lumea în care se află, din dorința de a o cunoaște cât mai bine, de a-i pătrunde cât mai adânc legile care o guvernează. Mai mult, se caută răspunsuri imediate...

Se vorbește foarte mult în ultimul timp despre acel cititor ideal care să se transforme într-un fel de colaborator al autorului, acel cititor capabil să completeze, cu ajutorul fanteziei sale, spațiile albe dintre rândurile unei cărți. Cititor care să realizeze în primul rând o lectură activă, aflată la mare distanță față de lectura leneșă a omului instalat comod în fotoliul lui, așteptând să i se dea totul de-a gata, fără să-și bată prea mult capul...

Parafrazând o afirmație care îi aparține lui Tudor Vianu - „Mi-e frică de omul căruia nu-i place muzica” - ...aș încerca să spun că mi-e o teamă cumplită de omul care n-a citit în viața lui nici o carte.

Disprețul și indiferența în fața cărților înseamnă implicit și dispreț față de om, față de contradictoria, complicata sa existență...

O lume netrecută prin cărți, nemodelată de ele, neinfluențată de litera lor, nu arată oare altfel decât cea descoperită după lectură? Întrebare justificată, de vreme ce patima cititului se naște de obicei la o vârstă la care nu știm încă mare lucru despre viața care ne înconjoară. Pentru că lectura precede, de fapt, cunoașterea și, binențeles, o influențează... fiindu-ne primul îndreptar, am putea spune că descoperim prin ea complexitatea și frumusețea vieții, măreția sau tragismul acesteia...

M-am întrebat adesea cum se reflectă oare lumea în ochii unui om care n-a citit în viața lui nici o carte...

Eroii scriitorilor foarte mari - numai ei au parte de un asemenea privilegiu! - intră în lumea noastră, trăiesc printre noi, fac parte dintre oamenii pe care i-am cunoscut.

În ciuda tradiției realiste a artei europene, nu se poate, de fapt, vorbi de un realism absolut. Un astfel de realism, atunci când a existat (exprimat prin opere lipsite de orice valoare artistică), nu este decât fructul unei atitudini pasive față de realitate... Or, un artist autentic e întotdeauna mânat de dorința de a supune realitatea, voinței lui, el are de fapt o psihologie de cuceritor.

Literatura, arta și poezia nu ar putea exista fără patrie, fără sentimentul fundamental, menit tocmai să asigure acestor flori clima și căldura necesară.

Romancierul autentic își creează personajele pe direcțiile infinite ale vieții sale posibile; romancierul factice le creează pe linia unică a vieții sale reale.

Oricât de originale ar fi operele de geniu, ele sunt făcute de oameni și pentru oameni: vibrăm împreună cu ele în măsura în care sunt pline de umanitate, iar sentimentul prin care le pătrundem frumusețea nu se deosebește prin nimic de sentimentul care le-a creat.

Nu există, în fond, decât o singură temă a artei și a gândirii omenești: omul în fața enigmei vieții. Durerea este fără îndoială un obstacol în calea vieții, dar un obstacol ce ne îndreaptă fața și ochii către această enigmă, ne-o expune sub unghiul pieziș care îi dă linii inteligibile și ne îngăduie, poate, s-o dezlegăm.

Fiecare operă de artă reprezintă, într-un grad mai mult sau mai puțin înalt, o concepție de viață.

Prin scrisul tău de fiecare zi să te străduiești a trăi dincolo de timpul tău.

În fiecare artist împlinit există un fel de filozof enciclopedist cu vederi largi și complexe.

Încerc să scriu istoria unei literaturi căutând să definesc prin aceasta psihologia unui popor.