Artă, literatură, estetică

Poezia: ... minciună care spune totdeauna adevărul.

Poetul: ... cel ce deznoadă scrisul și îl reînnoadă după aceea în alt fel...; acela care își amintește de viitor.

Arta cea mare, arta care țintește veșnicia, nu poate fi decât aceea care se adresează întregii omeniri, sintetizând năzuințele ei cele mai mari și aspirațiile ei cele mai drepte.

Pentru orice poet adevărat versul este mijlocul de transpunere a realității din domeniul sensibilității în acela al inteligibilului, din domeniul faptului în acela al definiției, din timp în eternitate, din domeniul hazardului în cel al necesității, închinzându-l într-o combinație numerică ce nu poate fi compusă.

Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile.

Viața literară a unei epoci e, înainte de toate, un context ale cărui încheieturi, oricât de diverse, mărturisesc o solidaritate, o înrudire, - și o operă oarecare, chiar când ea se arată rebelă încercării de a o însuma, nu e niciodată independentă de atmosfera vremii, de care e legată într-un fel sau altul - fie și numai prin contrast și protestare.

A surprinde emoția în culcușul cald al inimii, a face din cuvânt vasul transparent al conținuturilor sufletești, a-l readuce la funcționarea modestă și frumoasă de vestitor supus și credincios, acesta e drumul pe care îl visăm pentru poezia românească.

Prin poezie înțelegem arta de a surprinde viața în cele mai intime tresăriri ale ei, în punctul în care hotarele experienței se ating cu necunoscutul nemărginit, cu miracolul insondabil.

Arta creează, nu o dată, ea însăși forme noi de a fi sau dezvăluie conștiința unei vieți nebănuite încă... și... literatura poate fi nu numai anexă, un reflex pasiv și postum al unui proces social, ci, dimpotrivă, deschizătoare, creatoare de drumuri.

Este o mare deosebire între omul pasionat care vrea să citească o carte, și omul obosit care vrea o carte de citit.

Unui popor regenerat prin Revoluție îi trebuie un teatru nou... un teatru care să inspire cetățenilor dezgust de superstiții, ură împotriva agresorilor, dragoste de libertate, respectul legilor ș.a.m.d.

Arta și literatura au preț atunci când, pornind de la viață, deșteaptă viață.

Scriitorul original nu este cel care nu imită pe nimeni, ci acela pe care nimeni nu-l poate imita.

Istoria tratează despre lucruri așa cum sunt, iar poezia așa cum trebuie să fie... Una ia în considerare particular ca particular, fără alt scop decât de a-l relata, și de aceea în cărțile de istorie episoadele și evenimentele sunt cu totul diferite și neordonate ca și cum ar atârna de soartă... pe când, în poezie, una din științele sublime și una din disciplinele apropiate de filozofie, se examinează particularul sub raportul univerasalului.

Literatura nu poate să nu fie slujitoare cutărui sau cutărui curent de idei: aceasta este una din misiunile sale esențiale - misiune la care literatura nu este în stare să renunțe, chiar dacă ar ține cu tot dinadinsul.

Arta nu numai reproduce viața, dar o și explică; deseori producțiile ei au semnificația unui verdict privind fenomenele vieții.

Arta, sau mai bine spus poezia... propagă în masa cititorilor o imensă cantitate de mărturii și, ceea ce este mai important, mijlocește întâlnirea cu noțiunile elaborate de știință; iată în ce constă marea însemnătate a poeziei, pentru viață...

Toate acțiunile omenști trebuie să slujească cauzei omului, dacă nu vor să ajungă niște ocupații zadarnice și lipsite de conținut: bogăția există pentru ca omul să se foloseacă de ea, șiința - pentru a deveni ghidul omului; arta trebuie și ea să se pună în slujba unui anumit folos esențial și nu a unei plăceri sterile...

„Arta pentru artă” este în vremurile noastre o idee la fel de stranie ca și „bogăția pentru bogăție”, „știință pentru știință” etc...

Orice operă de artă izvorâște dintr-un impuls de frumos... Acest impuls se manifestă cu atâta forță încât, instictiv și impetuos, autorul simte născând în el forța trebuitoare pentru a-și exprima revelația. Prin aceasta artistul se eliberează de povara nenăscutei frumuseți, dându-i chip și viață de sine stătătoare.

În poezie nu este propriu-zis nici un adevăr obiectiv, valabil pentru toți. Totul este aici presimțirea adevărului, privire iluminată în misterul existenței și în abisul sufletului omenesc. Totul este aici uman și trebuie să rămână uman, în consecință.

Amatorul de artă autentică, indiferent ce convingere religioasă sau filozofică ar avea, va găsi întotdeauna în adâncul său destule elemente pentru înțelegerea creației poetice ce-i stă în față. Aproape toți oamenii au stăbătut, mai mult sau mai puțin, în sfera și în maniera lor, toate destinele umane sau cel puțin au posibilitatea să le trăiască și să le înțeleagă lăuntric.

Un suflet poetic original se aseamănă unui cristal în formă de prismă, care resfrânge lumina solară simplă și monotonă în culori multe, bogate și în felurite nuanțe, provenind din structura sa internă.

Arta are o funcțiune socială bine definită, ea este o școală a moralei pentru cetățeni.

De câte ori întâlnim un poet mare, dăm de atâta sinceritate a strigătului, de atâta nevoie de a spune în ritm durabil propria lui ciocnire cu viața, încât nu mai încape îndoială că poezia se bizuie pe adevăr.

Marea poezie a crescut ca o buruiană frumoasă și amară pe locul unde viața era mai clocotitoare și mai chinuită de probleme. Ori de câte ori s-a ivit undeva un poet cu adevărat adânc și mare, acela a fost totodată un nefericit sau un zbuciumat, un om cu ochii deschiși spre lume, cu o pătrundere a creației ei...

Adevăratul poet știe să scoată din ceea ce a trăit el, ceea ce e al tuturor și, mai ales, să dea experiențelor lui sfera largă a vieții semenilor săi, știe a trăi, în numele contemporanilor și, prin ei, al omului universal.

Regimul veritabil al artei este bucuria, acea încordare senină a sufletului, în care viața, cu contrarietățile ei, apare plină de sens și vrednică de trăit. Numai o durere învinsă, fără a fi negată fenomenologic, o durere transformată în victorie asupra naturii noastre nervoase, transportată din domeniul subiectiv al nevralgiei în ideea universală, poate fi germen de poezie...

Cea mai patriotică faptă a unui adevărat artist este să compună capodopere..., spre a dovedi astfel viabilitatea spirituală a unui popor.

Creația este o clarificare a unei ordini întrevăzute în natură, este natura raționalizată, devenită inteligibilă și exemplară. Ceea ce te izbește într-o adevărată operă de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia de spontaneitate.