Artă, literatură, estetică

Fiecare operă e un univers, mărturisind un eu pe care numai opera însăși îl poate dezvălui.

Este de la sine înțeles că un autor trebuie să fie angajat. Pentru mine, asta este o premisă, un fundament, și ce așez pe acest fundament este ceea ce înțeleg prin artă.

Actul creației poetice este un act paladian. El implică posesiunea lucidă a tuturor modurilor artei de condiția unui poet oracol al inconștientului, ignorant al propriei sale profesii, se leagă o nedemnitate.

Scriitorul trebuie să judece faptul, și nu numai în lumina determinatelor lui, dar și în efectele sociale, încadrând totul în viața socială, cu morala și obiceiurile ei... O operă viabilă nu se poate concepe fără această confesiune directă sau indirectă, de aderare sau repudiere a autorului asupra faptului social ce face miezul operei. Nu faptul istorisit, ci atitudinea autorului față de el, de aprobare sau detestare este aceea ce deermină caracterul moral al operei... Eticul artei este însăși rațiunea ei.

Etic și estetic... materii prime a căror simbioză poate da adevărata operă de artă. Esteticul este esența artei, prin el împlinindu-și destinul. Dar el singur într-o operă literară oricât de reușită ar fi din punct de vedere artistic, e o floare stearpă; pentru a rodi, nu a încânta numai ochii, trebuie să se împreuneze cu purtătorul de rod, purtător al perenității.

Poetul interpreatează marea simfonie a vieții, exprimându-și, prin mijloacele artei sale, sentimentul față de ea, față de diferitele ei părți.

Capodoperă a literaturii nu poate fi decât acea lucrare care reprezintă în cel mai înalt grad, cât mai complet și mai artistic, trăsăturile caracteristice ale epocii...

Nu se poate concepe operă literară, de o valoare cât de cât durabilă și reprezentativă, a timpului și societății, în care a apărut, fără să reprezinte măcar ceva din sufletul epocii, adică din ceea ce leagă oamenii într-un tot omogen cu aceleași vederi asupra marilor probleme ale vieții.

Tot ceea ce ține de viață, inclusiv umilințele, eșecurile, nefericirile, toate i-au fost date artistului ca o argilă, un material pentru arta sa; iar el trebuie să profite... Iată de ce am vorbit, într-unul din poemele mele, despre antica hrană a eroilor: umilința, nefericirea, discordia. Acestea ne-au fost date pentru ca noi să le transfigură, pentru ca, din circumstanțele mizere ale vieții noastre, noi să construim eternitatea sau lucrul care aspiră spre eternitate.

Poezia nu e mai puțin misterioasă decât sunt alte elemente ale universului. Câte un răzleț vers fericit n-are cum să ne umple de trufie, căci el nu este altceva decât un dar al Hazardului sau al Spiritului; numai erorile ne aparțin.

La începutul literaturii se află mitul, și tot astfel și la sfârșitul ei.

Emoțiile pe care literatura le suscită pot fi, într-adevăr, eterne, dar mijloacele folosite vor trebui să varieze în mod constant, fieși într-o măsură infimă, pentru a nu-și pierde propriile virtuți. Căci ele încep să se uzeze pe măsură ce lectorul le recunoaște... De aici, primejdia de a afirma că există opere clasice, și că ele vor fi clasice întotdeauna.

Gloria unui poet depinde, la urma urmelor, de interesul sau indiferența generațiilor de anonimi care o pun la încercare, în solitudinea bibliotecilor...

Pentru un adevărat poet, orice moment al vieții, oricare fapt ar trebui să fie intens poetic, de vreme ce, în mod profund, acesta-i adevărul.

Poetul vremurilor noastre nu poate întoarce spatele epocii lui.

Nu este clasică o carte înzestrată, în mod necesar, cu anumite merite; clasică este, însă, cartea pe care generațiile de oameni, mânați de rațiuni diferite, o citesc cu o anticipată fervoare și cu o misterioasă cuviință...

Cartea nu este o individualitate fără comunicare; e o relație, o axă de imunerabile ralații. O literatură se deosebește de alta, ulterioară sau anterioară, nu atât prin text cât prin maniera în care acesta e citit.

Orice scriitor își făurește precursorii. Demersul său transformă concepția noastră despre trecut, întocmai cum transformă viitorul. În această corelație, identitatea sau pluralitatea oamenilor nu are o însemnătate.

Cei ce susțin că arta nu trebuie să propage doctrine se referă îndeobște la acelea vrăjmașe doctrinelor lor proprii.

Dacă literatura n-ar fi decât o algebră verbală, oricine ar putea să producă o carte, tot încercând variante.

Toți legiuitorii vechimii au fost poeți: se dovedește din legiuirile ce au consacrat prin Poezie... Cât va trăi neamul omenesc va trăi și această nobilă facultate a sa, împotriva celor ce zic că a trecut puterea ei; puterea ei este împlântată în inima omului, și când afecțiunile ei, trebuințele și dorințele lui se vor schimba, ea va fi totdeauna înaintemergător spre a le înnobila, a le idealiza...

Prin Poezie s-au transmis generațiilor posterioare toate experiențele ce rațiunea omenească și-a tras din întâmplări și din cercetarea naturii lucrurilor.

Națiunea română vrea ca poezia română să îmbrățișeze toate simțămintele sale, aspirațiile ei naționale, politice, sociale, să fie răsfrângerea a tot ce simte ea, a tot ce speră ea, ce suferă ea.

Misiunea poeziei este de a întări sufletele prin pictura patimilor, mizeriilor și măririlor umanității: de a înălța adevărul, dreptatea; de a înnobila libertatea; de a se coborî în inima poporului, de a căuta durerile lui, lacrimile lui.

Este timpul ca poezia să se ocupe să pună în mișcare toate resorturile sale la o prefacere întreagă, la o reformă totală de conștiință, schimbare a tuturor ideilorce a avut până acum și are astăzi omul despre lume. Să cerceteze cu de-amănuntul izvoarele inegalității în societate și să nimicească toate formele și reformele sociale, politice și religioase, prefăcând acea iubire numai teoretică de libertate și egalitate, în libertate și egalitate practică și actuală...

Misiunea poeziei este de a împinge necontenit neamul omenesc către mai bune ursite, și ca să ajungă acolo trebuie să atingă toate coardele vieții, să spuie măririle și mizeriile umanității. A spune numai unele și a ascunde pe celelalte, nu este a urma misiunea sa.

Poezia este în evenimentele istoriei, în patimile umanității, în spectacolul naturii, în contemplarea infinitului...

Înainte de a scrie, obișnuiți-vă să gândiți.

Când nu-i stăpân pe limbă, oricât ar fi de mare, / poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare.

Scriitorul trebuie să vibreze la adierile sufletului național ca harfele eoliene la cea mai ușoară pală de vânt.