Artă, literatură, estetică

Bucuria cu care oricine receptează o poezie ar fi propria sa operă și propria sa creație că acela ce creează poezia nu este individul ca atare, ci geniul umanității, care există în noi toți.

Dacă arta e dincolo de morală, artistul, întrucât e om, care nu se poate sustrage de la datoriile de om, nu e nici dincolo nici dincoace, ci, sub imperiul ei, și însăși arta trebuie s-o considere ca o misiune, trebuie s-o exercite ca un sacerdoțiu.

Poezia nu tratează „probleme”, ea creează imagini ale vieții, în act.

O aspirație închisă într-o reprezentare, iată ce înseamnă arta.

Poezia este limbajul sentimentului, proză a intelectului: dar întrucât intelectul, în existența lui concretă și în realitatea lui este și sentiment, orice proză, are și o latură de poezie.

Poezia este limba maternă a genului uman; primii oameni au fost de la natură poeți sublimi.

Materia poetică se află în sufletul tuturor, numai expresia, adică forma, îl face pe poet.

Consider fundamental pe acel scriitor care dă o nouă formă de expresie întregii vieți a unei comunități.

Orice operă de artă autentică depune mărturie despre realitatea sufletească a creatorului ei.

Poezia... este un dialog... cu existența, o luptă patetică și neîntreruptă cu tainele lumii... expresia în forme specifice a unei drame a cunoașterii.

Orice creație presupune depășirea sferei subiectivității, instituirea unui dialog cu alte conștiințe omenești...

Numai operele care depășesc condiționările momentului lor istoric, revelând permanențele naturii omenești, pot trece proba timpului.

O literatură națională participă la literatura universală nu prin ceea ce preia din celelalte literaturi, ci prin aportul ei strict original, deci tocmai prin elementele care îi exprimă specificitatea...

În sensul acesta, marile personalități creatoare sunt purtătoare ale specificului național în măsura în care opera lor se realizează pe planul valorilor universale.

Problema specificului național nu se poate pune decât în cadrul unui context internațional al literaturii, după cum numai existența unei literaturi universale ne dă dreptul să vorbim despre literaturile naționale, ca mădulare care participă la viața unui organism cu atât mai unitar și mai complex cu cât este mai diferențiat...

Specificul național presupune unitatea în diversitate, și se poate spune că o cultură este cu atât mai specifică (cu note mai accentuate personale) cu cât elementele componente ale unității ei sunt mai divergente.

O operă care nu aderă la nimic și nu se poate integra până la urmă într-o continuitate, rămâne un produs hibrid elaborat la marginea existenței...

Specificul național este o garanție a autenticității operei de artă, care nu este clădită pe nisip, ci își înfige cât mai adânc rădăcinile într-un pământ dătător de viață...

Orice operă de artă adevărată a fost un factor de progres al epocii ei și continuă să rămână ca atare, dacă este înțeleasă atât în semnificațiile ei permanente cât și în istoricitatea ei.

Prin însuși actul lor creator, marii artiști ai lumii și-au manifestat credința în realitatea binelui și în valoarea existenței...

Fiecare operă de artă autentică este depozitarea unei experiențe spirituale unice și ireductibile.

Conținutul unei opere de artă este alcătuit, de fapt, din totalitatea reacțiilor unei conștiințe în fața realității - obiectivă sau subiectivă - și a motivațiilor teoretice ale acestor reacții...

În judecarea operelor de artă trebuie să ținem seama de o serie de factori individuali (predispoziții temperamentale, formație spirituală, concepții artistice etc) care, în ultimă instanță, definesc originalitatea artistului, evidentă în domeniul expresiei, înțeleasă ca unitate dialectică a conținutului și a formei...

Afirmația aceasta nu trebuie privită ca o dogmă, pretinzând adeziunea necondiționată a scriitorilor la orientările predominante ale vremii...

Marii scriitori și artiști ai lumii n-au rămas niciodată străini de năzuințele epocii lor... Operele viabile sunt creații ale unor artiști care și-au umplut sufletul cu ideile veacului lor...

Au caracter de universalitate toate creațiile care, exprimând într-un mod original, de neexplicat prin raporturi de simplă filiație istorică, un conținut spiritual întru totul solidar cu timpul, cu spațiul și cu poporul în sânul căruia a apărut, pot răspunde exigențelor oricărei epoci, oricărei țări, chiar dacă după ce fenomenele obiective care le-au ocazionat nu ne mai interesează decât în mod documentar și istoric.

Eroarea clasicilor și a romanticilor constă întotdeauna într-un adevăr exagerat când afirmă ceva despre ei înșiși, și într-un adevăr incomplet când afirmă ceva despre adversarii lor...

Din acest motiv când este didactică, suprimă regulile bunului gust, create de divinitate, aflate de învățați și consfințite de experiența veacurilor; când este dramatică, azvârle pe scenă fizionomii respingătoare, monstruoase, și prostituate care trec prin fața noastră abia izbutește să le conceapă, și prostituate care trec prin fața noastră ca niște bacante desfrânate, cu lascivitate în ochi și cu un târs în mână; când este lirică, inspirația ei mânioasă și sinistră se năpustește ca trăznetul asupra mulțimilor înmărmurite. În ceea ce privește trâmbița epică, n-a fost folosită niciodată de muza romantismului; ghioaga lui Hercule nu poate fi mânuită de pigmei...

Poezia romantică, considerată de clasici, din punct de vedere artistic, este o răzvrătire contra artei. Considerată sub aspect moral, este o răzvrătire împotriva moravurilor sănătoase, este apoteoza crimei. Considerată sub aspect politic, este o răzvrătire împotriva instituțiilor tradiționale ale popoarelor. Considerată sub un aspect social, este răzvrătire împotriva autorității publice; este un imn pe care îl intonează muzele populare în ziua răzbunării lor...

Poezia clasică, considerată de către romantici sub aspect artistic, este abdicarea geniului ferecat în lanțurile artei; considerată sub aspect moral, împiedică dezvoltarea pasiunilor celor mai grandioase; considerată sub aspect politic, tinde să umilească nobila mândrie a poeților în fața orgoliului potentaților și în fața fastului zadarnic al regilor; considerată sub social să suprime mișcarea de înnoire și de progres a societăților... din acest motiv, când este didactică, subjugă inspirația perceptelor; când le este lirică, cântă plăcerile și satisfacțiile materiale, uitând de demnitatea națiunilor; când este epică, își caută personajele în rasele aristocratice și între orgolioșii semizei care au lăsat istoriei isprăvile lor războinice în chip de resturi ale unui festin; când este dramatică, se complace în schițarea fizionomiilor de magnați și de eroi...