Artă, literatură, estetică

Mai mult sau mai puțin, orice operă de artă literară mare este, într-un fel sau altul, un caz de conștiință, iar activitatea literară nu e nimic altceva decât un permanent examen de conștiință. În asta și constă valoarea ei, căci numai un astfel de examen lirico-psihologic, și nu unul pur intelectual, etic, sociologic sau mai știu eu cum, zguduie, trezește, pune în mișcare ceva, acolo, în forul intim și profund al omului. Dar capacitatea de a săvârși această sinteză a marii inteligențe, a marelui spirit și a marelui talent, le e dată, firește, numai celor mari.

Artist cu adevărat mare nu este decât acela care întrunește în el o inteligență mare, un spirit mare și un talent mare. Nu poate fi mare artist cineva care e mic ca om.

Arta, prin aceea că pune stăpânire pe această lume, o umanizează, o apropie de om și de natură.

În iubire mai ales, poate poetul să ducă la împlinire și să liniștească lumea aceea nedeslușită de fantasme, care clocotește în el; pentru că gloria, libertatea, patria, care au atâta putere asupra sufletului, nu pot fi reprezentate dacă nu dobândesc aparența de ființă vie; numai în iubire sufletul se regăsește pe sine însuși într-un alt suflet; numai în iubire devine realitate ceea ce într-altă parte este doar imagine.

Viața lui Dante începe din clipa în care ochii lui s-au întâlnit cu ochii Beatricei. Iar când a văzut-o pentru a doua oară, când și-a amintit emoționat puternica impresie pe care ea a făcut-o asupra sufletului său, copil fiind încă, arta i s-a relevat și a devenit poet...

Există, în viață un moment solemn, în care omul se dezvăluie sie însuși. Avem nevoie de ceva care să ne izbească privirile pentru a avea această revelație, pentru a ne putea spune într-o zi: Iată pentru ce ne-am născut...

Numai în poet stăruie lumea aceea fantastică, și pune stăpânire pe sufletul lui, și se frământă înlăuntrul lui, nerăbdătoare să țâșnească afară...

Îl numesc poet pe cel care simte, tulburat, că înlăuntrul său se agită o întreagă lume de forme și de imagini: forme mai întâi fluctuante, fără determinări precise, raze de lumină încă nereflectată, încă neorganizată în strălucitoarele culori ale curcubeului, sunete împrăștiate care nu produc nici o armonie...

Dacă versul liber e o perfecționare a armoniei ritmice și dă mai multă atenție felului cum sunt asociate cuvintele, sub toate raporturile, este sigur că este chemat să joace un rol însemnat în dezvoltarea limbii literare, în sforțările de înnobilare a ei.

De aici a urmat că elementului celuilalt, al armoniei și celui mai important, ritmului, nu i s-a dat totdeauna atențiunea cuvenită - dacă rima își producea la sfârșit efectul, poetul era mulțumit, nu se îngrijea totdeauna dacă ritmul este corect...

În versul tradițional elementul armonic principal este rima: pe ea o urmărește continuu poetul ca și cititorul; dar rima este numai o armonie parțială - armonie finală - a versurilor; cu toate acestea pe ea s-a pus și se pune mult preț în versificația obișnuită, și de aceea câți nu s-au crezut poeți numai pentru că rimau cu oarecare îndemânare!...

Bine aplicat, versul liber ajunge să producă efecte muzicale necunoscute mai înainte în poezie...

Versurile libere - adevăratele versuri de acest fel, pentru că s-au scris și se scriu multe care nu-și merită numele - se întemeiază pe principiul armoniei interne, al muzicalității strânse între cele mai mici părți care le alcătuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere, este de o unitate, de o condensare pe care numai cineva cu prejudecăți de școală veche nu poate să le recunoască.

Pentru un scriitor... omul este interesant mai mult prin ceea ce-l ridică deasupra celorlalți, decât prin ce-l apropie de ei.

Dacă se spune artiștilor: „uitați-vă împrejurul vostru și veți găsi destul ce să vă inspire”, un alt sfat ar trebui să întregească aceste cuvinte: „uitați-vă și în urmă și căutați să vedeți în ce lume și-au oprit artiștii de altădată sufletul lor și ce a rămas mai mult din ce au însemnat în rândurile unei cărți, pe fața unei pânze sau unui bloc de marmoră”.

Când ne găsim în fața unei opere literare, ceea ce-i cerem este să ne dea și nouă prilej să intervenim cu personalitatea noastră, să adăugăm sufletul nostru la acela al autorului.

Orice schimbare, orice inovație în literatură este un semn de dezrobire sufletească, e ca o cucerire a gândului dincolo de hotarele între care timpul le-a ținut încătușat.

Arta trebuie să fie liberă, nemărginit de liberă... libertatea artistului este o religie, întocmai ca și libertatea politică.

Cine spune artă, spune poezie... Nu există artă fără o țintă poetică.

Orice artist demn de acest nume tinde fără încetare, prin toate forțele sale spre progres, spre perfecțiune. Perfecțiunea este ținta supremă, ideală, de neatins, care strălucește ca un far pe mările furtunoase ale artei. Ea îl determină pe adevăratul artist să lucreze din ce în ce mai bine pentru a fi fericit. A tinde spre perfecțiune este sinonim cu aspirația către fericire, spre suprema fericire, care este un miraj așa cum este și perfecțiunea, cel puțin în această aventură a vieții noastre.

Fără dimensiunea exactă a caracterului național al unei opere de artă nu poate fi vorba depre integrarea ei în universalitate.

Poetul se formează în dubla și totuși unica mișcare de a-și afla legăturile cu tradiția poeziei, reluând, cu glasul său propriu, eternul motiv pe care poezia îl caută, și de a căuta și a-și descoperi propria originalitate, propria personalitate, propria misiune, făcând să răsune cu puritate propriul său glas.

Poeții sunt ființe eterice, care nu trăiesc într-o supralume, ci în lumea noastră, ființe vii și creatoare de umanitate pură, cărora li se cere și de la care se obține dulceața alinărilor.

Poetul nu este... nimic altceva decât însăși poezia sa: afirmație neparadoxală, dacă ne gândim că nici filozoful nu este altceva decât filozofia lui, nici omul de stat altceva decât acțiunea și creația lui politică...

Poezia... este... parte integrantă din istoria umanității, care ar fi mutilată și incompresibilă fără poeții ei.

Despre frumosul care este cu adevărat frumos nu se mai poate spune nimic altceva. În fața lui, acela care înțelege arta, acela care se pricepe foarte bine în aceste lucruri, nu numai că încremenește, ci și amuțește.

Cei care absolutizează una sau cealaltă dintre aceste tendințe unilaterale sunt de obicei intelectualiști, așa cum erau, sau au devenit foarte curând, romanticii.

De aceea, ca remediu al uneia cât si a celeilalte, apare exigența unei imagini, materiale și în același timp aeriene, care este a poeziei întregi și adevărate...

Ceea ce displace în așa-zisa poezie „realistă” sunt impresiile imediate și neprelucrate ale realității, neacordate și netopite într-un motiv poetic... Iar ceea ce displace în așa-zisa poezie „idealistă” este lipsa legăturii cu pasiunea, legătură înlocuită cu scheme convenționale; ...

Actul care trebuie înfăptuit pentru a simți este un act de interiorizare, fără de care poezia, sunetele cu care ea s-a exprimat, sună în gol.