Artă, literatură, estetică

Omul e cel mai înalt și mai nobil op de artă al naturii: într-un sens și mai nobil el ar trebui să fie și cel mai frumos op de artă al artei, al propriei sale puteri creatoare, libere, conștiente, morale.

Artele... sunt bucăți din viața subiectivă a poporului - și dacă aceea arta, națională, caracteristică, pe de o parte întărește conștiința națională pe de alta îi lărgește orizontul, căci o face să cuprindă și mai mult element caracteristic și național, de cum cuprinsese până atunci.

Nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor nu poate exista decât determinată ea însăși la rândul ei de spiritul acelui popor întemeiată adică pe baza largă a geniului național.

Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile, în pământul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.

Poetul... generalizează, o experiență colectivă, și tocmai prin aceasta e demn de luat în seamă... Ceea ce mă interesează, la un poet este faptul că el e în stare să generalizeze o experiență colectivă proiectând-o.

Nu cred că omenirea va putea găsi ceva care să înlocuiască poezia. Poezia va exista veșnic. Și fiecare epocă va găsi limbajul ei propriu care s-o facă viabilă, ca să-și poată îndeplini eficient etica - în accepția cea mai adâncă a noțiunii - să fie o adevărată misiune.

Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititori care au rămas fără poeți.

Poezia nu poate să schimbe lumea. Lumea se schimbă prin fapte. Dar poezia poate să schimbe conștiințele, și ele sunt cele ce dirijează faptele.

Poezia adevărată trebuie să exprime lumea reală, dar și lumea noastră interioară și lumea aceasta transformată pe care am visat-o; acel adevăr care e în noi dacă ochii noștri sunt cu adevărat deschiși. Dacă lumea reală n-a îmbibat capul poetului, acesta nu va putea niciodată să înapoieze lumii decât abstracție și confuzie, vise fără formă și credințe absurde. Realitatea sa poetică personală nu va rezista în fața realității poetice a lumii.

Teoria „artei pentru artă” (dacă poate fi numită teorie), e încă valabilă în măsura în care poate fi luată drept îndemn adresat artistului să rămână artist; nu a fost și nu va putea fi niciodată valabilă pentru spectator, cititor sau auditor.

Poetul trebuie să devină din ce în ce mai cuprinzător, din ce în ce mai aluziv și indirect, pentru a obliga limba, fie și violentând-o, să-i exprime gândul.

Maturitatea unei literaturi reflectă maturitatea societății care o produce.

Nu e o necesitate permanentă ca poeții să fie preocupați de filozofie sau de oricare alt subiect. Putem doar spune, pentru că așa pare probabil, că poeții civilizației noastre, așa cum e ea acum, sunt siliți să fie poeți dificili...

Poezia nu este frâul liber lăsat emoției, ci e un mod de a evada de sub imperiul ei, nu este expresia personalității, ci un mod de a evada de sub imperiul ei... Dar, desigur, numai cei ce au personalitate și emoții știu ce înseamnă să vrei să te eliberezi de ele.

Nici o artă nu este mai încăpățânat națioanală decât poezia.

Arta este făcută pentru public și trebuie să fie înțeleasă de public. Orice bună lucrare de artă este intimă și oarecum, pedagogică, în același timp. Ea reprezintă, fuzionată într-însa... realitatea exterioară, simțământul artistului și simțământul întregii omeniri.

Ceea ce un artist exprimă prin culori, prin sunete, prin piatră, prin cuvinte, sunt mai puțin emoțiile sale personale, cât emoțiile întregului public. Trebuie să se ferească deci de tot ce este exclusiv individual în sufletul său, de ce nu-și găsește nici un fel de reprezentant în sufletul altora...

Nu ajunge ca artistul să ne facă să cunoaștem felul său de a simți, prin creația sa exterioară; mai trebuie ca opera lui să fie simțită, să fie gustată de public, trebuie ca ea să deștepte în sufletul celorlalți emoțiile artistului însuși... Arta este o corespondență sufletească între artist și public.

Sentimentul și forma, iată cele două elemente esențiale, indispensabile, ale oricărei arte, ale oricărei producții literare, și când o operă știe să le reunească, restul ne interesează prea puțin, autorul e liber să susțină și să combată toate adevărurile ce-i plac.

O dramă, un roman, o piesă lirică, o lucrare de elocință trebuie să ne facă să cunoaștem starea de spirit a celor ce le-au produs și să îmbrace o formă exterioară pe cât posibil perfectă...

A idealiza viața, nu e oare singura formă acceptabilă a realismului?... A romantiza viața, nu e oare singura formă acceptabilă a clasicismului?

Adevărul artei este etern, al istoriei efemer.

Arta nu poate fi, în nici un caz, cum s-a pretins, o copie credincioasă a realității... Ea e o subliniere a realității în tot ce dânsa are mai tipic, mai veșnic, mai adevărat; e alegerea și scoaterea în relief a ceea ce e mai general, mai permanent.

Opera este... realitatea individuală înmuiată în sufletul, în personalitatea artistului... O încarnare (sau, dacă vreți, o întrupare sensibilă în afară de artist, care reprezintă în sine, contopite, cele două individualități...: individualitatea exterioară, care a inspirat pe artist, și individualitatea sau personalitatea artistului...

Fiecare creațiune artistică presupune, așadar trei momente: momentul realității exterioare, momentul inspirației artistului, momentul execuției...

Important în artă, nu e, drept vorbind, nici realitatea așa cum se prezintă în sine, nici felul deosebit de a simți al artistului, ci felul său deosebit de a ști să întrupeze în afară de simțământul său...

Ar fi moartea artei, dacă toți succesorii unui artist s-ar sili să urmeze procedeele „marelui maestru”.

La ce servește arta?... În primul rând, la educația sentimentelor. Desigur că pe om îl educă și știința, și munca, și familia, și mediul, dar fără artă e greu să înlături indiferența, să trezești sentimentele sale frumoase, să le dezrădăcinezi pe cele urâte. Știința dezvoltă în om capacitatea de-a gândi, iar arta îl sensibilizează.

Pune poezie în cele mai neînsemnate acțiuni ale vieții tale, nu numai în strofele așternute pe hârtie, și te vei înălța. Scrie numai atunci când ți-e inima prea plină și las-o să se reverse în ritm și cadențe. Creierul să ajute inima. Mintea să călăuzească sufletul.

Ca să fii poet, nu e nevoie numaidecât să rimezi și să ritmezi, adică să scrii în versuri... Poezia e o vocația. E expresia, e predispoziția sufletească a unui om înclinat spre Visare, a unui Artist care pune frumusețe în tot ce face, a unui Om cu o sensibilitate deosebită și cu un deosebit dar de a alege cuvântul învăluitor în care să-și îmbrace gândul, fantezia, aspirațiile, reveriile.