Artă, literatură, estetică

A înțelege o capodoperă este a o crea în sinea ta din nou.

Poezia trebuie să se nască din viață, în mod firesc. Așa cum arborele, floarea și frucutul ies din pământ.

Nu există poezie decât în dorința spre imposibil sau în regretul după ireparabil.

Plăcerea produsă de o operă este singura măsură a meritelor ei.

Orice carte are tot atâtea exemplare diferite, câți cititori are...

E greu să admiri ceva fără o oarecare doză de iluzii, iar cei care înțeleg o capodoperă o creează în ei înșiși încă o dată. Aceleași opere se răsfrâng în chip deosebit în sufletele care le contemplă. Fiecare generație omenească caută o emoție nouă în fața operelor bătrânilor maeștri.

Singurele opere durabile sunt operele de circumstanță. Și, la drept vorbind, nici nu există opere de circumstanță, fiindcă toate depind și de modul în care au fost create. E cu neputință să le iubim cu dragoste inteligentă dacă nu cunoaștem timpul, locul și circumstanțele originii lor.

Nu ne putem înțelege unii pe alții decât superficial, nu ne putem dezvolta pe noi înșine chiar dacă o dorim; cea ce numim intimitate e numai un expedient; cunoașterea perfectă e o iluzie. Dar într-un roman putem cunoaște oamenii perfect și. .. găsim aici o compensație pentru opacitatea lor din viața reală. În acest sens, ficțiunea e mai adevărată decât istoria.

Morala artei stă chiar în frumusețea ei.

Omul... va avea totdeauna nevoie de știință pentru a smulge naturii toate secretele și privi legile posibile. Și va avea veșnic nevoie de artă pentru a se simți în largul lui nu numai în propria parte a realității despre care imaginația sa îi spune că el nu o stăpânește încă.

Arta... Funcțiunea ei este întotdeauna de a emoționa pe omul total, de a permite „eului” să se identifice cu viața altuia, să devină ceea ce nu este, dar ar putea totuși să fie.

Omul, devenit om prin muncă, ieșit ca un vrăjitor din animalitate, omul aruncând peste natură mantia artei, omul creator al unei vieți de apoi și al unei societăți, va rămâne veșnic marele magician. Prometeu care fură pentru Pământ focul din Cer, Orfeu care adoarme natura cu farmecul melodiei sale. Arta nu poate să moară decât dacă omenirea dispare.

Dacă salvgardarea păcii este marea sarcină comună (și se pare că așa este), atunci arta socialistă nu trebuie să-și concentreze atenția numai asupra problemelor interne ale țărilor socialiste, ci trebuie să se adreseze lumii întregi și să aducă o contribuție esențială la arta universală... Deși aparținem unor sisteme sociale diferite, deși scopurile și ideile noastre sunt diferite, la urma urmelor trăim totuși în aceeași lume.

Orice artă este determinată de epoca ei și reprezintă umanitatea în măsura în care corespunde ideilor și aspirațiilor, nevoilor și speranțelor unei situații istorice anumite. Dar în același timp arta depășește această limită și, în momentul ei istoric, ea creează, de asemenea, un moment al umanității.

Arta dă posibilitatea omului să înțeleagă realitatea, ea ajută nu numai să o suporte, dar îi și mărește hotărârea de a o face mai umană, mai demnă de neamul omenesc. Arta este ea însăși o necesitate socială.

Arta este mijlocul indispensabil al fuziunii individului cu totalitatea. Ea reflectă capacitatea lui infinită de a se asocia, de a împărtăși experiențe și idei.

Accept deosebirea dintre cel ce poetizează și un bun poet.

Arta își are rădăcinile în nevoia omului de a se exprima. Această nevoie de exprimare este, pe cât se pare, un instinct al omului, hărăzit lui pentru ca speciei să-i rămână conservate experiențele și sentimentele individului.

Arta a fost, încă de la cele mai umile începuturi ale sale, realizarea presentimentelor unora, răspunzând nevoilor tuturor. Ea a forțat universul să-i dezvăluie legile care ne-au îngăduit să instaurăm treptat în univers domnia spiritului. Emanată din umanitate, ea i-a dezvăluit umanității înțelegerea de sine însăși.

S-a spus că artistul își ajunge sie însuși. Nu-i adevărat. Artistul care o spune e stăpânit de un jalnic orgoliu. Artistul care o crede, nu este artist. Dacă nu ar fi avut nevoie de cel mai universal dintre limbajele noastre, artistul nu l-ar fi creat. Nimeni nu are mai multă nevoie decât el de prezența și aprobarea oamenilor.

Arta care nu e însuflețită de dorința de a crea ceva în afara ei însăși, care nu-și propune să comunice, să aibă ecou în conștiințe și în existențe, nu este artă.

Arta este un monument al umanității, al existenței ei spirituale, prin care omul își afirmă, așa cum își afirmă și prin știință, trecerea prin istorie.

Scriitorul... nu e numai scriitor, ci e și un „militant”, un om care făurește viața laolaltă cu ceilalți oameni, un om care construiește nu o lume a sa, închisă în el însuși, ci o lume a întregii omeniri.

Artistul nu are puterea să adune pietrele casei pe care ne-o clădește cu riscul de a-și sfărâma pieptul și de a-și răni mâinile, pe un alt drum decât acela pe care îl urmăm alături de el... Menirea sa este de a-și răspândi ființa, de a da cât mai mult din viața sa tuturor vieților, de a cere tuturor vieților să-i dea cât mai mult din ele, de a realiza cu ele dintr-o colaborare obscură și magnifică, o armonie cu atât mai emoționantă cu cât participă la ea un număr mai mare de alte vieți.

Scriitorii mari sunt contemporani ai viitorului.

Lectura impune obișnuința examenului de conștiință și, în același timp, ne-o și dă... Literatura propriu-zisă este zugrăvirea sufletului nostru, a moravurilor noastre, cu puțină exagerare savantă, destinată să scoată în relief părțile cele mai importante și mai interesante ale realității.

Arta este unitate. Artei îi este propriu un efort de a aduce la un anumit fel de unitate armonioasă și fermecătoare, diversitatea și harababura aparentă care domnește în natură.

Simțul artistic nu este, în fond, altceva decât sentimentul viu al vieții. Care trăiește în afara lui, sau, mai curând, cel în care lucrurile exterioare trăiesc o viață concentrată și arzătoare.

Prin artă, spre bine.