Artă, literatură, estetică

Cărțile au format în mine... sentimentul răspunderii pentru tot răul din viață, trezind și o pioasă admirație în fața forței creatoare a rațiunii omenești. Adânc pătruns de adevărul credinței mele, vă spun tuturor: iubiți cartea, ea vă ușurează viața, vă ajută prietenește să vă descurcați în vălmășagul pestriț, furtunos al gândurilor, sentimentelor și întâmplărilor din viață; ea vă învață să respectați omul și pe voi înșivă, ea vă înaripează mintea și inima cu simțământul dragostei pentru lume, pentru om.

Prin însăși firea sa, omul este un artist. El caută să aducă pretutindeni în viața sa, într-un fel sau altul, frumosul.

Literatura este... inima universului, înaripată de toate bucuriile și de întreaga lui durere, de visurile și speranțele oamenilor, de disperarea și mânia lor.

În literatură, lucrările frumoase sunt acelea care te fac să visezi la ceva dincolo de ceea ce spun.

Arta pentru artă - artă cu tendință... Nu este adevărat că arta rezidă într-o formă independentă de conținut sau care și-ar pierde rigoarea și puritatea printr-o prea mare apropiere de viață reală și de luptele sociale, dar, nu este adevărat nici că am putea aprecia valoarea unei opere literare prin conținutul ei în numele anumitor doctrine sau anumitor norme conceptuale. Artistul nu copiază realitatea și nu predă adevăruri. El creează ființe și lucruri care constituie un univers mai mult sau mai puțin vast și unificat...

Adevăratele valori spirituale nu se desprind de realitatea economică și socială, ci se sprijină tocmai pe această realitate, încercând să introducă în ea maximum de solidaritare și comunitate umană... dar afirmația că factorii economici și sociali au influență asupra creației literare nu este o dogmă, ci o ipoteză, valabilă numai în măsura în care este confirmată de fapte.

Creația literară are, printre altele, funcția de a ajuta grupul uman să devină conștient de problemele și aspirațiile sale.

Cu cât opera este expresia unui gânditor sau a unui scriitor de geniu, cu atât mai bine este înțeleasă prin ea însăși, fără a fi nevoie ca istoricul să recurgă la biografie sau la intențiile creatorului. Personalitatea cea mai puternică este aceea care se identifică cel mai bine cu viața spiritului, adică cu forțele esențiale ale conștiinței sociale în ce are aceasta activ și creator.

Scriitorul nu reflectă conștiința colectivă (într-un sens nemijlocit și mecanic) ci, dimpotrivă, împinge spre un grad de coerență foarte avansată structurile pe care această conștiință le-a elaborat în mod relativ și rudimentar...

Poetul poate fi național zugrăvind. Chiar o lume cu totul străină, cu condiția numai de a privi această lume cu ochii stihiei sale naționale, cu ochii întregului său popor, de a simți și a vorbi astfel încât compatrioții săi să creadă că sunt și vorbesc chiar ei.

Nu cunosc o mai bună definiție a cuvântului artă decât aceasta: arta este omul adăugat naturii.

A crea înseamnă pentru un artist... a da viață la ceva ce n-ar exista fără el.

Pe mine, ca scriitor, nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulțimii, vâltoarea sufletească a poporului din care fac parte.

Fiecare scrie, nu pentru că vrea, ci pentru că nu poate altfel.

Din vaerul celor fără de nume, din credințe și nădejdi care îndrumă pe cei din jurul lui, din fulgerele văzduhului, din patimile care rod în adâncuri nepătrunse, artistul smulge, conștient sau inconștient, accentele din care își împletește cântecul.

Artistul nu se poate izola... El trebuie să coboare în mijlocul celor mulți, arta lui să nu fie decât trâmbița fermecată prin care să propage aspirațiile neamului.

N-am fost niciodată atras de lozinca izolării scriitorului, și norma oratiană a lui odi profanum vulgus nu m-a putut cuceri cu farmecul ei glacial. Am crezut, dimpotrivă, în rostul unei literaturi luptătoare care topește în înfrigurata-i suflare de foc aspirațiile celor mulți și pregătește biruința lor în conștiința publică.

Cred în misiunea istorică, veche a scriitorului, și dacă m-ați întreba cum e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai în comandament etic, ci, în același timp, și o formulă literară, v-ași răspunde cu vechiul meu crez: e ideea națională.

În literatură... mă simt ispitit de o poezie largă, umană, dincolo de plângerile trecătoare.

Am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă.

Artistul de astăzi e un luptător. Creațiunea lui nu mai e menită, ca odinioară, să fie o frumoasă jucărie, ci trebuie să robească inimi, să înfierbinte, să sfarme și să aducă o pietricică pentru clădirea unei lumi care va fi nouă în interpretarea datoriilor omenești.

Opera de artă cuprinde în sine deodată trecut, prezent și viitor; ca orice creație din natură, ea e suprema rațiune de a fi oricărui popor... Valorile estetice reprezintă o tendință de armonie superioară, ele îndrumă în mod permanent curba intelectuală a societăți, ele fixează ritmul de simțire al maselor.

În viața poporelor luptătoare, scriitorii au fost și vor rămâne avangarda care deschide bătălia... În sufletul lor larg ei cuprind și plămădesc durerile mari ale mulțimii. Ei sunt reprezentanții celor mai avansate credinți și din ținuta lor trebuie să se desprindă idealitatea luptei unui popor... Durează între pământ și cer puntea de aur pe care strălucește sufletul unui popor.

Ce ciudată împărțire de roluri: în viață, veselia vorbește, suferința tace - în artă e invers. Suferința strigă, veselia aproape nu are cuvânt.

Poeți care ați plâns poporul înăbușiți plânsul patimilor voastre... Poetul care a început să plângă cu mulțimea, a pierdut dreptul la propriile lacrimi.

Furtuna-n patimi cine o aprinde / și scaldă-amurgul în învăpăieri? / Iar pe cărarea dragii cine-ntinde / boltiri de crengi și flori de primăveri? / Din biete frunze verzi, cine-ncunună / pe cei aleși cu-al nemuririi dar / și, în Olimp, pe zei cine-i adună? / Avântu-ntruchipat: poetul doar.

Recunoscător naturii care l-a produs și pe el, artistul produce o a doua natură.

Pentru a te feri de lume nu e nici o cale mai sigură decât arta, și prin nimic nu ne legăm mai strâns de lume decât prin artă.

Arta: o altă natură, tot atât de tainică, dar mai inteligibilă; căci purcede din intelect.

Ca om și ca cetățean, poetul își iubește patria, dar adevărata sa patrie, cea în care își exercită facultățile sale poetice, e noblețea, frumusețea, care nu-s legate de nici o provincie și de nici o țară; această frumusețe și această noblețe el le prinde și le dă formă oriunde le găsește.