Artă, literatură, estetică

Producția artistică se dezvoltă înainte de toate acolo unde idei mari mișcă pe om și unde pasiunea ideii îl mână să se exprime.

Adevărata minune a acestei libertăți este puterea de a face să apară concret ideea intuită. Artistul nu o pronunță ca o morală, ca o poruncă, ba nici chiar ca ideal. El o înfățișează, dimpotrivă, intuitiv, în personajul plin de viață pe care îl pune să se miște și să vorbească pentru sine, în fața ochilor spectatorului. Și tocmai prin aceasta, el obține un efect convingător - îndrumând oarecum către tipul uman visat.

Lucrul acesta este cu putință, deoarece creatorul se bucură în intuiția și creația lui de o libertate, cum omul altminteri nu cunoaște, nici chiar în etosul lui... Libertatea aceasta, cea estetică sau artistică, este ceva cu totul deosebit de libertatea morală. Ultima este legată de imperative (valori) și nu poate, în fața acestora, decât să decidă pro sau contra. Libertatea artistică, în schimb, poate intui valorile pentru prima dată, și le poate pune altora înaintea ochilor...

Artistului îi este dat să intuiască idei și să arate altora ceea ce a intuit. Fără îndoială, nu toate ideile intuite (de ex. idealuri umane) devin îndreptar pentru contemporani; există însă totdeauna și atare idei care dobândesc acest rol... Cel mai mult este valabil acest lucru, fără îndoială, despre poet. În timpurile în care începe etosul mai înalt al unui popor să se formeze, poeții - anume, poeții epici - sunt totdeauna cei care îi pun în fața ochilor imaginea ideală a omului și a virtuții, care urmează să-l determine, cu care trebuie să se măsoare și cu care, de fapt, se măsoară. Ei sunt adevărații educatori și modelatori ai unor succesiuni întregi de generații...

În opera de artă artistul dispare, într-însa el nu vorbește și nu depune mărturie despre sine, ci despre altceva. Din perspectiva spectatorului, lucrul se poate exprima astfel: el contemplă opera de artă desprinzând-o total de creatorul ei. Opera a lepădat subiectivitatea creatorului; a lăsat-o în urma sa, cu individualitatea, suferința și lupta ei - totodată cu străduința și munca depusă de ea...

(Poetul)... nu trebuie să scoată în lumină doar slăbiciunile și defectele naturii omenești, ci să recunoască totodată ceea ce e nobil în ea și să-l scoată la iveală din zgură.

Poezia trebuie să deschidă cititorului o bucată de lume. Sau chiar numai o bucată de viață omenească căci, în definitiv, este modul de a fi al omului, acesta, de a trăi ca făptură deschisă lumii.

Atâta cel puțin se poate spune, că poetul cu bogată simțire proprie are căi de acces către un domeniu omenesc mult mai întins și are mult mai mare șansă să îl modeleze convingător, decât cel cu viață proprie redusă.

O altă întrebare este, dacă poetul poate exprima convingător ceea ce el însuși nu a trăit direct. S-a răspuns la ea în mod diferit. Poate că nu i se poate da un răspuns general, întrucât darul de a se transpune și de a plăsmui dinlăuntrul simțirii străine este distribuit în chip extraordinar de diferit...

Fantezia este și rămâne izvorul prim al creației poetice. Și cine vrea să înțeleagă pretenția la adevăr a oprei poetice în opoziție față de fantezie, ar înțelege-o a limine greșit.

Există lucruri pe care omul nu le poate înțelege decât prin artă.

Știința și mai ales filozofia vor rămâne întotdeauna poetice mai întâi prin sentimentul marilor lucruri cunoscute, al marilor orizonturi deschise, apoi prin presentimentul lucrurilor mai mari care rămân necunoscute al orizonturilor infinite care nu lasă să se întrevadă decât începuturile lor într-o semiobscuritate... De altfel, inspirațiile venite din știință și din filozofie sunt totodată mereu vechi și mereu reînnoite...

A găsi prin raționament sau prin experiență, iată știința; a simți sau a presimți ajutându-ne de imaginație este cea mai înaltă poezie...

Savanții caută totdeauna să ne satisfacă, să răspundă interogărilor noastre, în timp ce poetul ne încântă chiar prin întrebare...

O carte înseamnă în același timp și o mică profesiune de credință, după cum o alegi.

Fiecare generație de oameni caută o emoție nouă: aceleași opere se reflectă în mod deosebit în sufletele celor care le contemplă, căci a înțelege o operă de artă este a o crea în sine însăși din nou.

Între cunoaștere și artă pare a exista următoarea diferență: cunoașterea are drept obiect și cercetează cauzele adevărului de care se ocupă, pe când arta studiază mai degrabă felul de a acționa cauzele adevărului de care se ocupă, pe când arta studiază mai degrabă felul de a acționa conform adevărului descoperit sau presupus. Filozoful sau artistul au deci o materie comună, dar regulile sau principiile și țelul lor sunt diferite.

Ce popor n-a fost mai întâi poet, iar după aceea gânditor?

O revoluție (plastică) care a pornit dintr-o exigență intelectuală și n-a obținut adeziunea populară, nu este completă.

Arta este o activitate gravă, nu un joc, o activitate care folosește tot ce este mai nobil în om, tot ce-l apropie de puterea creatoare.

Cărțile pe care le scrie îl consolează pe scriitor pentru tot ce îi refuză viața. Probabil că o viață chiar împlinită ar fi o viață sterilă pentru el. Omul satisfăcut nu scrie.

Romancierul este ca un cercetaș căruia i s-a încredințat misiunea de a merge să vadă ce se petrece în străfundul sufletului. Se întoarce și povestește ce a văzut acolo. Niciodată nu rămâne la suprafață și nu locuiește decât în regiunile cele mai obscure.

Romane, etapele unei lungi călătorii interioare...

Unul dintre secretele talentului autentic este să vadă pentru prima oară, să privească o frunză ca și cum n-ar mai fi văzut frunze niciodată, pentru că abia atunci ea poate să ne apară în toată noutatea ei...

O carte demnă de acest nume aparține totdeauna epocii sale prin spiritul care o însuflețește.

Artă pentru artă și artă cu tendință: Stabilind principiul că în opera de artă e de căutat doar caracterul ei artistic, nu e deloc exclus să cercetăm ce fel de sentimente și ce atitudine de viață circulă în opera de artă însăși... este exclus ca o operă să fie frumoasă numai datorită conținutului ei moral și politic și nu și datorită formei sale în care s-a topit și s-a identificat conținutul ei abstract.

Când omul politic exercită o politică pentru ca arta timpului să exprime o lume culturală dacă este vorba de o activitate politică, nu de o critică artistică; dacă lumea culturală pentru care se dă lupta este un fapt viu și necesar, expresivitatea sa va fi irezistibilă și ea își va găsi artiștii... Dar dacă... acest caracter irezistibil nu se arată și nu acționează înseamnă că e vorba de o lume fictivă și falsă, o elucubrație de oameni mediocri, care se plâng că oamenii de o mai mare anvergură decât ei nu sunt de acord cu ei... acesta fiind modul de a se apăra al unor artiști mărunți care din oportunism afirmă anumite principii, dar se simt incapabili să le exprime artistic, adică prin propria lor activitate...

Chiar când e mediocră, literatura contemporană are acest mare motiv de interes că e vie, că reflectă tendințele momentului, adică tot ceea ce e mai important pentru noi cei care nu dispunem decât de un moment de viață.

Menirea scriitorului este să reverse asupra lumii, asupra oamenilor, prea plinul receptacolului său de impresii, care se numește suflet.

Arta adevărată apare acolo unde între cititor și autor se naște o încredere reciprocă și sinceră.