Artă, literatură, estetică

Noi nu avem cunoștință de lume decât în măsura în care stă în raport cu omul și nu vrem altă artă decât pe cea care e o expresie a acestui raport.

Arta creează: realitatea prinsă de ochiul unui artist e din nou creată, crudității ei i se adaugă căldura sufletului acelui artist și, îmbrăcată numai în acest nou veșmânt, ea poate să aibă dreptul la o nouă viață, la o viață veșnică.

Fiecare artist trebuie să aibă ca chestiune de conștiință zugrăvirea lumii în care trăiește.

Creațiile unui popor sunt, în ultimă analiză, justificarea existenței acelui popor.

Artistul în mod necesar ia poziție; și cel mai bine e să-și de-a seama limpede de asta. Scrie pentru a dovedi ceva, orice ar fi.

Imparțialitatea absolută a artistului, obiectivitatea desăvârșită a operei sale îmi apare ca fiind ceva din ce în ce mai himeric...

Opera de artă: ... singurul lucru din lume pe care îl admit să nu fie natural.

Eu, când scriu o carte, scriu numai jumătate din ea; cea de-a doua o scriu cititorii.

Nimic nu poate servi mai bine la aprecierea și la măsurarea stării unui popor ca literatura, căci ea este forma sub care se expune și se înregistrează cunoștințele și starea morală și intelectuală a unei națiuni.

Literatura... forma sub care se înregistrează ideile, credințele și cunoștințele unei națiuni, numai ea poate da la o conștiință precisă a raporturilor ce există între oamenii și lucrurile unui timp cu ideile cele adevărate, ea este tezaurul în care se depun cunoștințele societăților.

Toate lucrurile au un mister, și poezia e misterul tuturor lucrurilor; nici eu, nici tu și nimeni nu știe ce este.

Poezia nu poate să nu reflecte fidel epoca în care este scrisă, căci imaginația poetului, ca și judecata lui, sunt formate și modificate de lectura, de viața de fiecare zi și de nenumărate împrejurări, în sfârșit, de tot ceea ce-l înconjoară și acționează asupra lui.

Cred că trebuie să ne lepădăm odată de toate robiile literare. E vremea să nu mai slujim deloc drept cutie de rezonanță și să cântăm de acum înainte din cobza și naiul nostru.

Fiecare artist ar trebui să știe să asculte, să priceapă și să se încălzească de idealul mulțimilor, entuziaste și nerăbdătoare.

Un adevărat artist este un tribun și un profet.

Arta trebuie să sporească omenia și dragostea dintre noi.

Progres și tradiție nu sunt categorii opuse, ci complementare în artă - și nu numai în artă... nimic în literatură și artă nu e într-un totul sau pe de-a-ntregul vechi... acceptarea de către epocă a unei formule n-o exclude pentru eternitate pe cea contrarie.

Literatura este, în ansamblul ei, mai mult memorie și conștiință a umanității, întoarsă către ea însăși, decât fantezie.

Literatura nu e un amuzament, ci o formă, o cale a căutării adevărului, a rațiunii. Dintr-o carte îți rămân pentru totdeauna cel puțin două trei momente dar acelea reprezintă culmi de umanitate, de adevăr.

Cuvântul poetic înzeiește pe om - Și pe cel care-l compune și pe ce-l care-l ascultă, și omul înzeiește, la rândul lui cuvântul.

Scriitorul e o răsfrângere a fiecăruia dintre cititorii săi în oglinda proprie; când încetează să mai fie o atare imagine multiplicată, încetează să mai fie scriitor; dacă n-a fost niciodată o astfel de răsfrângere, înseamnă că n-a fost totdeauna decât autor, nu și scriitor. La rându-i, printr-o ciudată comuniune, scriitorul e răsfrângerea, proiecția cititorilor săi, receptacolul lor. El știe să spună mai bine decât noi ceea ce vrem să spunem noi, la el găsim expresia propriilor noastre gânduri.

Scriitorul e depozitul viu și dinamic al fiecăruia din noi, așa cum noi suntem - tot Poetul a spus-o - „mormintele vii ale strămoșilor”... Căci și când se pictează pe el, ne pictează pe noi; când plânge, o face în numele nostru, când se roagă pentru dânsul, o face odată cu noi și pentru noi. El depune mărturie despre noi în favoarea noastră pentru eternitate...

Când ascultăm o operă de artă, nu contemplăm și nici nu ne desfătăm, redresăm un echilibru, frânt, afirmăm ceea ce am negat rușinos cât e ziua de lungă; deplina realitate a actelor noastre, a speranței, a libertății noastre, certitudinea obscură că existența are un sens, un aer, un garant.

Poezia e o necesitate, iar nu o plăcere, un act, iar nu o destindere; poetul afirmă, poezia e o afirmare a realității...

În timp ce fizica ionienilor, astronomia lui Aristotel, sistemele politice, economice, teiste s-au prăbușit - cum și cele de azi se vor prăbuși într-un sumbru mâine -, evidențele lui Homer, ale lui Sofocle, ale lui Eschil, toate afirmațiile poeților satisfac ceva viu din noi, o neliniște a inimii după care recunoaștem viața.

În realitate, aceste evidențe ale poeților n-au suferit fluctuațiile istoriei, n-au cunoscut epilogurile penibile, n-au fost măturate de certitudinile schimbătoare și succesive. Ele au supraviețuit, supraviețuiesc și vor supraviețui...

Poetul aduce, și el, ceea ce filozofii s-au făcut mereu a căuta: evidențele - adevăruri prime, bune oricând și oriunde...

Încep să cred că singurii filozofi ai timpului contemporan sunt scriitorii cei fără egal, vreau să spun - singurii care mai îndrăznesc să pună întrebări și să caute răspuns la aceste întrebări, dar strigătele lor nu ajung până la auzul celor care le determină destinul (chiar aș fi grozav de curios să văd cum arată o statistică a cărților de căpătâi, pe care le-ar citi, oricât de rar, marii despoți și marii generali ai lumii!), iar plebea (pe scriitorii aceștia) îi ignoră sau îi tratează nebuni.

Ca și știința, și la artă putem pune înainte credința noastră că adevărul nu poate fi dăunător și nici nu duce la imoralitate.

Pentru a vedea care din două manifestări de artă este mai valoroasă, trebuie să știm ce urmărește acea artă și în ce măsură o operă de artă își îndeplinește acest scop...