Artă, literatură, estetică

Arta răsfoiește veacurile, răsfoiește natura, cercetează cronicile, se străduiește să reproducă realitatea faptelor, mai ales aceea a moravurilor și a caracterelor...

Teatrul este un punct optic. Tot ce există în lume, în istorie, în viață, în om, totul trebuie și se poate oglindi într-însul.

Poezia este... o luare în posesiune a realului, o primă reașezare și lărgire a hotarelor realității în înțelegerea noastră.

Arta purifică și înalță în așa fel pe om, încât el își ridică cu mândrie și bucurie capul, percepe și realizează chiar contactul nemijlocit cu ceea ce este divin.

Când ascult muzică, găsesc o analogie și o întâlnire intimă între culori, sunete și parfumuri. Mi se pare că toate lucrurile au fost zămislite de către aceeași rază de lumini și că ele trebuie să se reunească, într-un minunat concert.

Nu există țel mai înalt al artei decât de a aprinde în om scânteia acelei delectări care îi eliberează întreaga ființă de orice suferință, de apăsarea covârșitoare a cotidianului...

Muzica desăvârșită... Provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lucrurilor. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii.

Arta stă în firea omului. Toate dispozițiile lui pot și trebuie să dobândească cu timpul forma desăvârșirii artistice.

Forma poetică mai ales este atât de dependentă de gând și de simțământ, încât fără acestea se prezintă doar ca un bloc frumos dăltuit.

Forma înseamnă mult în artă, dar nu tot. Cele mai frumoase forme ale antichității sunt însuflețite de un spirit, o idee mare, care face din formă forma și se dezvăluie în ea ca în trupul său. Înlăturați sufletul acesta, și forma este o mască...

Arta și frumosul ar fi cuvinte goale de sens dacă omul ar fi pe deplin fericit și ar putea să se lipsească de iluzia fericirii, după cum nici n-ar mai tinde către ea mereu, chinuitor, zadarnic, prin religie, morală și știință.

Limba singură unește, întărește și definește națiunea; ocupați-vă de dânsa mai nainte de toate și nu veți face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, pune fundamentele naționalității.

Poetul:... domn în țara visului.

Artele țin întru-totul pasul cu spiritualizarea treptată a neamului omenesc.

Muzica este poate ultimul cuvânt al artei, după cum moartea este ultimul cuvânt al vieții.

În muzică e ceva care ne minunează; aș putea spune chiar că este o minune. Muzica se află între idee și întruchipare; ca mijlocitoare nebuloasă ea se plasează între spirit și materie; e înrudită cu amândouă și totuși diferită de ele; e spirit, dar un spirit care are nevoie de măsura timpului; e materie, dar o materie care se poate lipsi de spațiu...

Care este cel mai de seamă lucru în artă? Cel care este cel mai de seamă și în celelalte manifestări ale vieții: mândra libertate a gândirii.

Arta este punere-în-operă a adevărului.

Poezia este spunerea ființei... este fondarea ființei prin cuvânt.

Esența artei este poezia... Esența poeziei este instituirea adevărului și, ca atare, este istorică.

Filozofia și arta... sunt sfere spirituale apropiate, sunt moduri de a exprima... cele mai profunde interese ale omului, cele mai cuprinzătoare adevăruri ale spiritului. În opere de artă și-au depozitat popoarele reprezentările și intuițiile lor interioare cele mai bogate în conținut valoros, iar cheia pentru înțelegerea înțelepciunii și a religiei o dau adesea artele frumoase, și, la unele popoare, exclusiv ele.

Fiecare operă de artă aparține timpului său, poporului său, mediului său și depinde de reprezentări și scopuri istorice particulare sau de alte reprezentări și scopuri.

Arta... să exprime și să aducă la nivelul conștiinței cele mai adânci interese ale omului, cele mai pătrunzătoare adevăruri ale spiritului.

Poezia... căsătorie a realității cu idealul, în sufletul poetului.

Tema pentru artă este... umanul, adică adâncul și culmile sufletului omenesc, ceea ce este universal omenesc, cu bucuriile și suferințele lui, cu aspirațiile, faptele și destinul lui.

Artistul trebuie să scoată elementele artei sale din surplusul vieții și nu din surplusul unei generalități abstracte.

Conștiința artistică nu are nevoie să împrummute de la conștiința morală sentimentul pudorii, căci îl poartă ea însăși, ca pe o pudoare, o delicatețe și o castitate estetică, și ea știe când e cazul să nu întrebuințeze altă formă de expresie decât tăcerea. Dimpotrivă, când un artist violează această pudoare își violează propria conștiință estetică și lasă să pătrundă în arta sa ceea ce nu e motivat din punct de vedere artistic și, în același timp, culpabil din punct de vedere moral, căci își tradează datoria de artist, cea mai apropiată și cea mai urgentă pentru el...

Arta fără morală, arta care primește din partea decadenților titlul uzurpat de „frumusețe pură”, și în fața căreia ei ard tămâie adunați ca în fața unui idol diabolic - ea urmare a lipsei de moralitate în viața din care ea se naște și care o înconjoară, se descompune ca artă și devine capriciu, desfrâu și escrocherie; artistul nu mai servește arta, ci arta slujește artistului ca o sclavă josnică, pentru nevoile lui personale și neînsemnate...

Raportul dintre artă și morală pe care l-am negat, în măsura în care e vorba de identificare directă a artei cu morala, dar pe care acum trebuie să-l afirm, notând faptul că, tot așa cum poetul își păstrează pasiunea pentru artă, eliberându-se de orice altă formă de pasiune, el își păstrează, în artă, conștiința datoriei sale (față de artă) și orice poet, în actul creației, e moral, pentru că îndeplinește o datorie sacră...

Artele nu trebuie să se izoleze de viața reală, deși ele au față de aceasta felul lor de autonomie. Aceasta cel puțin dacă ele nu vor să aibă a plăti cu propria lor viață... Ceea ce sunt ele potrivit esenței lor, ele nu pot fi decât în cadrul unei realități istorice, pe terenul căreia ele se nasc... Tocmai pe acest teren ia naștere sarcina pe care și-o pun, pe care numai ele o pot rezolva și anume tocmai fiindcă rațiunea lor creatoare este una de transpunere în realitate.