Artă, literatură, estetică

Un creator nu copiază realitatea, ci-și realizează concepția sa despre realitate...

Prin impresia produsă, arta seamănă mai mult cu pictura, cu sculptura și mai ales cu arhitectura, pentru că se adresează mai mult simțurilor, imaginației, fanteziei; poezia seamănă mai mult cu muzica, pentru că se adresează mai mult emotivității - în ultimă analiză, inconștientului...

Plăcerea provocată de artist e mai intelectuală; cea produsă de poet - mai emotivă. Arta e mai apoliniană, poezia mai dionisiacă...

Artistul ne pune mai mult în stare de spectator; poetul, mai mult în stare de participant. Pe artist, îl admiri; poetul te mișcă, îl simți „frate”, și admirația vine în urmă după reflecțiune...

Cuvântul artă evocă mai multă conștiință, mai multă voință, mai multă cizelare, o compoziție mai strictă, pe când cuvântul poezie evocă mai mult sentiment, mai multă abandonare, mai multă inspirație...

Adevăratul creator este până la un punct iresponsabil de creația sa, pentru că este dominat de ea. El numai o stilizează. Personajele se nasc și, mai ales, se dezvoltă după voia și firea lor proprie.

Valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond și formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simți mai puternic sufletul poporului și se vor oglindi mai bogat realitățile vieții materiale.

Morala în fond e și o estetică. Căci dacă contemplația artistică are o valoare morală, cu atât mai mult o va avea creația însăși a frumuseții, în sine sau în afară. Arta o creează în afară, virtutea în sine. Virtutea face din viață un obiect de artă.

Artistul creează cu toată personalitatea lui; lumea lui de imagini - atât la înmagazinarea ei, cât și la reproducerea ei în opera de artă - este condiționată de sentimentele și concepțiile sale asupra vieții... ce determină asociațiile sale de imagini sunt sentimentele și concepțiile...; un artist are preferințe, simpatii și antipatii, care se trădează în creația sa.

Orice operă de artă este o filozofie asupra vieții ori o „critică a vieții”.

Poezia mare este, și nu este altceva, decât fiorul tragic în fața vieții.

Un scriitor... trebuie să fie din epoca sa.

Capacitatea de a încerca impresii poetice e comună. Capacitatea de a da expresie poetică impresiilor poetice e foarte rară.

Lumea pe care o înfățișează literatura trebuie să fie lumea în care ființele omenești se nasc, trăiesc și, în cele din urmă, mor; lumea în care cunosc triumful și umilința, speranța și deznădejdea; lumea suferințelor și a bucuriilor, a nebuniei și a bunului simț, a prostiei, vicleniei și înțelepciunii, a rațiunii în luptă cu pasiunea, a instinctelor și convențiilor, a limbajului comun și a senzațiilor și sentimentelor incomunicabile; a diferențierilor înnăscute, a regulilor, rolurilor, ritualurilor solemne sau absurde inpuse de cultura predominantă.

Suntem recunoscători artistului pentru că spune atât de limpede ceea ce am simțit noi întotdeauna, dar n-am fost în stare să exprimăm.

Există un adevăr al materiei prime a artei - natura, realul; există însă și un adevăr al modalități de a-l introduce în operă, care este rațiunea.

Arta reprezintă o necesitate majoră a omului deoarece face să devină palpabilă căutarea fundamentală a mai binelui, căutarea valorii.

Arta este pentru om un instrument de autodepășire: pentru că omul nu este numai ceea ce este de fapt; el caută să fie și altceva decât ce este. Dacă acest efort n-ar exista, omenirea ar stagna și n-ar fi cu nimic mai interesantă decât materia minerală...

Exprimându-și propria personalitate, artistul exprimă și tiparul în care această personalitate a fost modelată și, astfel, devine expresia mai multor factori: rasa, clasa socială. epoca, deci expresia unei faze din evoluția umană.

Scriitorul:... un observator, un organizator și un transmițător al experiențelor generale trăite de el și de alții, în luminile naturii, culturii și limbajului.

Orice limbă este o exprimare în imagini. Prăpastia dintre existență și înțelegere nu poate fi trecută decât dacă intervine scânteia imaginației... Cuvântul figurativ învăluie lucrurile cu razele înțelegerii. Dar în timp ce limba vieții obișnuite, ca instrument practic și de folosință generală, tocește fără încetare caracterul, plastic al oricărei expresii, și ajunge la o autonomie strict logică în aparență, poezia continuă să cultive intenționat caracterul plastic al limbii...

Limba poetică se deosebește de cea obișnuită prin aceea că se exprimă intenționat în imagini speciale pe care nu le înțelege oricine...

Această natură primordială a poeziei, înțeleasă încă de către Vico în urmă cu două veacuri, se află cel mai aproape de noțiunea pură a jocului.

Ca să înțelegi poezia trebuie să te înveșmânți în sufletul copilului, ca într-o cămașă fermecată, și să admiți că înțelepciunea copilului este mai presus decât aceea a bărbatului...

Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieții obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozității, în acea parte mai originală în care își au locul copilul, animalul, sălbaticul și vizionarul, adică în domeniul visului, al extazului, al beției și al râsului...

Poiesis este o funcție ludică. Ea se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o crează mintea, o lume în care lucurile au alt chip decât în „viața obișnuită” și sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice...

Arta pentru artă poate fi frumoasă, dar arta pentru progres este și mai frumoasă. Câțiva îndrăgostiți ai artei, atașați unei preocupări care de altfel își are demnitatea și noblețea sa proprie, resping această formulă: arta pentru progres, frumosul util, temându-se ca utilul său să nu deformeze frumosul... Utilul însă, departe de a limita sublimul, îl amplifică... Cum așa? Arta și-ar pierde din valoare, devenind mai cuprinzătoare? Nu. Un serviciu în plus înseamnă o frumusețe în plus...

Un poet este... o lume închisă într-un om.

Unui popor nou îi trebuie o artă nouă.

Astfel, scopul artei este aproape divin; a învia, dacă este vorba de istorie; a crea, dacă este vorba de poezie...