Artă, literatură, estetică

Avem nevoie de poeți pentru a ne aminti idealul.

Frumosul este simbolul Binelui moral și... numai sub acest aspect... oferă plăcere, cerând încuviințarea tuturor celorlalte elemente. Prin aceasta, spiritul devine conștient de o anumită înnobilare a ridicării deasupra simplei sensibilități față de plăcerile primite prin simțuri.

Ca să acționeze asupra vieții, teatrul trebuie să fie mai puternic, mai intens decât viața.

Poezia nu este decât o expediție în căutarea adevăruIui.

Fiecare operă de artă este un document, o mărturie.

Scrisul este un fel de exorcism.

Arta este înnăscută în artist ca un instinct care pune stăpânire pe el și face din om instrumentul său.

Fiecare cititor, fiind criticul poetului, este totodată și judecătorul omului, și vai de poet, dacă asentimentul judecătorului nu va fi pentru el tot atât de semnificativ ca și cel al criticului!

Arta versificației îi precizează poetului ceea ce trebuie să facă în calitate de artist; dar poetul, tocmai pentru că este poet, nu mai are, cumva și alte obligații? Încetează oare a mai fi om... membru al societății. Și fiu al patriei? Oare își poate spune sieși: îmi voi distruge toate celelalte relații poate oare și voi fi numai poet? Și dacă nu-și poate anihila aceste relații, poate să-și neglijeze obligațiile legate în chip necesar de ele? Și care cititor își va dori să descopere în poet această ruptură arbitrară cu el însuși?...

Nu poți găsi poezie nicăieri, când nu o porți în tine.

Personalitatea artistului, la început un țipăt sau o cadență sau o anumită atmosferă, apoi o narație curgătoare... până când... rămâne înlăuntrul sau îndărătul sau dincolo sau deasupra lucrării sale, nevăzut, subțiat până la neființă.

Orice istorie a unei arte ar trebui să fie ea însăși o operă de artă.

Arta este și formă de cunoaștere. Ea suplinește defectele de structură ale intelectului. Rațiunea ei de a fi este de a ne face sensibilă și prezentă esența lucrurilor prin imagine.

În imposibilitatea de a-și îngloba imortalitatea ca individ, omul-artist o dobândește participând la universalitatea genului. Neputând câștiga imortalitatea în extensiune, el o dobândește în intensiune.

Este imposibil să te aperi în mod definitiv și material, fizic, împotriva morții. Dar dacă nimeni nu i se poate sustrage, cel puțin este permisă dominarea ideală a morții, încredințând memoriei oamenilor - și într-o formă ce se înalță la universalitate - gesturile și gândurile muritorilor. A-și înălța propriul eu deasupra contingenței și banalității cotidiene, a-și înălța propria individualitate la splendoarea universalității și, apoi, a se perpetua peste generațiile succesive, a se impune memoriei - iată spre ce tinde, în ultimă analiză, arta. A depăși singularul contingent, a-l transforma în universal persistent, aere perennius.

Poporul își încheagă el însuși, prin strădania multor generații, propriul său profil, dar marii artiști ridică la universalitate caracteristicile poporului respectiv. Operele marilor artiști se încorporează organic în acest profil.

Arta nu este un fapt natural, ci reproducerea, imitarea mimesis, a unui fapt natural, în consecință, un fapt artificial. Astfel, arta este o manifestare specific umană.

Poetul care vrea să evadeze din social, care crede că se situează deasupra „vălmășelii”, care vrea să facă artă pentru artă, e prizonierul unei iluzii...

Există o regulă generală în poezie, care cere ca toți termenii apropiați ai artei să se topească în impresia generală, pentru că poezia trebuie să vorbească un limbaj universal.

Poetul trebuie să lase la o parte deosebirile mărunte (pe care un om le-a remarcat, poate, dar altul nu) în favoarea acelor caracteristici care sunt tot atât de evidente și pentru cel care observă atent și pentru cel care se uită într-o doară.

Datoria poetului e să examineze nu individualul, ci specia; să observe proprietăți generale și fenomene cuprinzătoare; el nu numără câte dungi are o floare de lalea, nici nu descrie diferitele nuanțe în culoarea verde a pădurii... El trebuie si înfățișeze, când pictează natura, acele trăsături proeminente și izbitoare care aduc originalul în mintea tuturor...

Literatura este o stare de cultură, poezia este o stare de grație, anterioară și posterioară culturii.

Adevărata poezie se recunoaște după profunzimea emoției pe care o comunică, după forța mareei sale pornite din adâncuri, după metafizica sa intuitivă.

Arta înflorește doar acolo unde huma hrănitoare a solului e adâncă... e nevoie de o cantitate mare de istorie pentru a produce literatura... e nevoie de un mecanism social complet pentru a pune scriitorul în mișcare.

O societate care nu are o literatură axată în realitatea socială, urmărind mereu noul creator, potențându-l, respingând obișnuința chiar, ca să nu vorbim de nedreptate, este amenințată de scleroză.

O artă în afară de atitudine este un nonsens și de aceea arta este oricând o manifestare a libertății pentru că presupune o alegere.

O mare operă exprimă o mare conștiință, iar conștiința este un raport, o relație cu lumea... condiția creației nu numai a operei de valoare, dar și a operei existente în conștiință... necesitatea absolută a ancorării în real, în istorie, în tensiunea epocii.

Orice activitate artistică în măsura în care este o activitate umană, aduce un segment din natură în zona omenescului, o pregătește prin limbaj percepției noastre și propriei noastre ființări.

Universul poeziei e, și el, o lume într-o lume și încearcă să potențeze ordinea și necesitatea intrinsecă a lucrurilor, să ne-o aducă în față, spre liniștea și neliniștea noastră.

A refuza să credem într-o esență umună, nu în sensul a ceva dat, ci al unui ideal și al unei propensiuni, înseamnă să respingem însăși esența artei.