Artă, literatură, estetică

Poetul ce-i fără durere? / Oceanul ce-i fără furtuni? / Un chin voit viața-i este, / iar grijilor le e amic. El cumpără zvonuri celeste, / n-adună faimă din nimic.

Menirea artei nu constă în reflectarea realității în oglinda restrânsă a unei măestrii limitate, nu în imitare, care, evident este mai săracă decât originalul și cu atât mai mult deci, în reproducere. Scopul artei constă în a pătrunde logica frumosului prin studierea mecanismului său, în căutarea celei mai simple formule a zămislirii și existenței acestuia și, prin urmare, în dezvoltarea ideii inițiale.

Un scriitor mare, un scriitor adevărat se poate naște numai dintr-un om adevărat. Căci literatura este gândire. În consecință, scriitorul trebuie să aibă idei, iar ideile se nasc din inimă, inteligență și conștiință cetățenească. Ele sunt rezultatul unei iubiri mari pentru țara ta, rezultatul dorinței de a dărui și nu de a primi. Scriitorul este omul spre care privesc cu speranță milioane de concetățeni. Un om mărunt nu are ce căuta în literatura adevărată.

Dacă poezia atinge filozofia morală, atunci pictura este în centrul filozofiei naturii; dacă cea dintâi descrie operațiile spiritului contemplativ, ultima operează cu spiritul mișcării.

Arta aparține poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adânci ea trebuie să pătrundă în adâncul maselor largi ale oamenilor muncii. Ea trebuie să fie pe înțelesul acestor mase și apreciată de ele; să unească sentimentele, gândirea și voința acestor mase, să le ridice.

Universul fiind ceea ce este, singura mângâiere de care avem parte este să ni-l închipuim sub altă formă, iar aceasta este poezia propriu-zisă.

Arta dramatică este una din cele mai frumoase și glorioase manifestări ale geniului uman.

Dacă Poezia e adesea o expiație, supliciul e totdeauna sacru.

Arta și știința, mult timp despărțite în urma sforțărilor divergente ale inteligenței, trebuie să tindă a fi strâns unite, dacă nu chiar să se confunde. Una a fost revelația primitivă a idealului conținut în natura exterioară; cealaltă a fost studiul rațional și expunerea luminoasă.

Orice limbaj artistic este nu numai o manifestare a individualității artistice, ci și produsul unui anumit timp, al unei anumite epoci, al unui anumit mediu social.

Judecățile despre poezie au mai mare valoare decât poezia. Ele sunt filozofia poeziei. Filozofia, astfel înțeleasă, înglobează poezia. Poezia nu se va putea lipsi de filozofie. Filozofia nu se va putea lipsi de poezie.

Poezia trebuie să aibă drept țintă adevărul practic.

Vrem o literatură care să fie rodul experienței și a istoriei și, prin urmare, farul viitorului, o literatură plină de miez, analitici, filozofică, profundă, care să reflecteze la toate și să spună tot, în proză, în versuri... o literatură de apostolat și de propagandă, arătându-le adevăruri celor care vor să le afle înfățișându-l pe om, nu numai cum trebuie să fie, ci și cum este, pentru a-l cunoaște; o literatură, în sfârșit, care să fie expresia întregii cunoașteri a epocii, a progresului intelectual al veacului.

Literatura este expresia, termometrul adevărat al stadiului de civilizație al unui popor... Cuvântul, vorbit sau scris, nu este decât reprezentarea ideilor, adică tot al progresului...

Lectura:... viciu nepedepsit.

Poezia...: cine a cunoscut-o nu vorbește despre ea și cine vorbește despre ea n-a cunoscut-o

Marile personalități literare sunt, în majoritatea lor, imagini și simboluri ale vieții colective; focare ce concurează în anumite momente razele emise de colectivitate și le retrimit, apoi, divers combinate și modificate, colectivității.

Un roman, un poem sunt imagini ale vieții, nu legi ale ei. Ele înfățișează realitatea lucrurilor, fără să o constrângă; sunt pure plăsmuiri ale spiritului.

Frumusețea intelectuală a concepțiilor estetice ale literaturii ne dezamorțește și ne înalță din nou inteligența atrofiată și redusă la feluri de viață cotidiană. Literatura ne captivează prin imitarea acțiunilor noastre reale, prin realizarea visurilor noastre de acțiune; funcția ei specifică rămâne însă de a pune acele probleme pe care viața nu le pune în mod direct, cum ar fi sensul existenței, rațiunea universului, finalitatea acțiunilor omenești și a evoluției universale.

Degradantei noastre lipse de curiozitate, literatura îi aduce un remediu. Ea ne reamintește că nu am făcut chiar tot ce era de făcut atunci când ne-am îndeplinit îndatoririle zilnice, când am câștigat cele necesare și că partea cea mai bună și mai specific umană din noi n-a trăit.

Oamenii, găsind în impetuozitățile poeziei înalte o condiție de exaltare, pe care nu au resimțit-o în propria lor existență decât în vise și febră, care le-au dat numai o copie falsă a ei, îi impută poetului starea de vis și febră. Adevăratul poet visează treaz. El nu e posedat de subiectul său, ci îl domină.

Oricât de puțin încredințat ar fi un autor că într-o zi se va adresa posterității, el trebuie pe cât îi stă în putință să-și propună întotdeauna aceasta și să încerce să facă lucrurile spre folosința ei.

Adevăratul scop al literaturii a fost totdeauna zugrăvirea omului, cu sentimentele și gândurile sale.

Pentru a fi poet nu-i suficient să știi închega imagini frumos rimate în jurul unui „fond” bun... Munca poetică... e mult mai grea. În afară de talentul pe care nimeni nu ți-l poate da, în afară de singură natura și împrejurările vieții în care crești - indiferent de voința ta, se mai cere un lucru la fel de important: cultura.

Artele și literatura, expresiile inteligenței, n-au speranță de viață decât acolo unde ele își trag originea din însăși tulpina popoarelor. Altminteri ele nu sunt decât niște plante exotice, pe care cel dintâi vânt ori le îngheață, ori le usucă. Ca să avem arte și literatură națională, trebuie ca ele să fie legate cu societatea, cu credințele, cu obiceiurile, într-un cuvânt, cu istoria noastră...

Tainele cele mai adânci ale poeziei rezidă în faptul că ea pune sufletul nostru în acțiune. În adevăr, acțiunea este condiția esentială a plăcerii noastre. Poeții de rând vor să vegetăm împreună cu ei.

Esența poeziei constă în faptul că ea, cu ajutorul limbajului, arată un anumit număr de obiecte, pe care le cunoaștem sau a căror existență o bănuim, privindu-le din perspectiva care angajează puterile cele mai alese ale sufletului nostru, într-o măsură atât de înaltă încât ura acționează asupra celeilalte și pune, astfel, în mișcare tot sufletul...

Arta învinge urâtul fără a se feri din calea lui.

Scriitorii mari au fost totdeauna deschizători de orizonturi largi pentru popoarele lor și pentru umanitate, ei au purtat totdeauna sus făclia care luminează drumul pe unde trebuie să se îndrepte națiunile.

Poezia:... transfigurarea vieții prin explicarea ei.