Artă, literatură, estetică

Cel mai mare mister nu-i faptul că suntem aruncați între profunzimea materiei și cea a aștrilor; ci că, în această temniță, noi scoatem din noi înșine, imagini destul de puternice pentru a nega neantul nostru... Toată arta este lupta împotriva destinului, împotriva conștiinței a ceea ce poartă cosmosul ca indiferent față de om și amenințător; pământul și moartea.

Unul din sensurile cuvântului artă este următorul să încerce să dea oamenilor conștiința grandorii oare există în ei și pe care ei o ignoră.

Un artist nu este în mod necesar mai sensibil decât un amator și adesea mai puțin decât o adolescentă; el este în alt fel sensibil. A fi românesc nu înseamnă a fi romancier, a prefera contemplația nu fi poet... un muzician iubește muzica și nu privighetorile, un poet versurile și nu apusurile de soare... un pictor nu este, înainte de toate, un om care iubește clipurile și peisajele; este un om care iubește tablourile.

Ce numim artist, creator sau nu?... Orice om căruia o artă îi este NECESARĂ.

Arta se naște nu dintr-un fel de a vedea lumea, ci de a o face.

Arta mi se pare o rectificare a lumii, un mijloc de a scăpa condiției omului... prin ceea ce are esențial, arta este o umanizare a lumii.

Orice artă este omul care transcende destinul său.

Nici arta, nici cultura nu sunt podoabele trândăviei; sunt cuceriri înverșunate ale omului pentru a înălța, în fața lumii reale, o lume care nu aparține decât omului.

Eu am înțeles prin intermediul unei mari sensibilități, corelația intimă a poeziei cu Universul, și ca ea să fie pură, am conceput proiectul de a o scoate din Vis și din Hazard și de a o juxtapune la concepția Universului.

Cuvântul, înainte de toate, vis și cântec, își regăsește la Poet, din necesitatea constitutivă a unei arte consacrate ficțiunilor, virtualitatea.

Comunicarea cea mai desăvârșită cu o operă de artă presupune pentru mine integrarea într-o epocă, explicarea firelor de legătură cu un moment - istoric.

Poezia este un joc puternic și etern al omenirii.

Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma frumosului.

Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deșertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambițiunea de a întrece pe alții nu aceste interese personale îți dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce știi că este adevărat în gândirea ta, numai acesta îți pune pe frunte semnul celor chemați.

A citi, a gândi, a scrie iată curate acte politice.

Arta e senină, trebuie să rămână senină chiar când exprimă desperarea; și o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unor concepții poetice...

Sunt două moduri de a privi lumea care ne înconjoară: cu reflecția rece, speculativă sau speculatoare. Și cu inima plină de simțiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărțile de știință, din cel de-al doilea lucrările de artă.

În materie de artă, punctul de plecare este pasiunea... considerată în momentul său esențial, senzația pare estetică - și care este, ca să zicem așa, sămânța artei -, constituie prin ea însăși, pentru omul de pasiune, propria sa justificare... Artistul este, prin definiție, un om de pasiune.

Lucrul cel mai rău pentru un poet este să se închidă în casă cu puritatea, cu perfecțiunea, cu eternitatea și cu infinitul. Și arta se sufocă între superlative. Când le izolezi între patru pereți, aceste superlative sunt niște muze sterpe; în schimb, pentru cel care umblă prin lume, prin lumea obișnuită, ele au o valoare de astre care luminează zarea.

Poetul care nu se simte în centrul universului se află în eroare.

Un artist trebuie să dispună de o tehnică desăvârșită, dar mai presus de orice, el trebuie să aibă idei înaintate și o mare noblețe de caracter.

Reflectarea estetică a realității, configurarea cu adevărat artistică are la bază - indiferent cum își exprimă teoretic artistul concepția despre lume - o imagine esențial analoagă a lumii, și omenirii... esteticul, prin esența lui, nu este însă realitatea însăși, ci reflectarea ei. Astfel, lumea dobândește prin reproducerea estetică a realității un accent unic.

Poezia este în același timp descoperire a miezului vieții și critică a vieții. Această dublă natură a ei poate fi subliniată cu destulă energie.

Faptul că omul primește în plăsmuirea artistică, fără împotrivire, ba chiar entuziasmat, ceea ce el respinge în viață, de care fuge, față de care simte dezgust sau spaimă etc., constituie esențialul creației estetice și al efectului ei...

Arta... conștiința de sine a dezvoltării omenirii.

Identitatea dintre Frumos și Adevăr este cu adevărat sensul nemijlocit al trăirii pur estetice și de aceea o temă veșnică a oricărei meditații asupra artei.

Toate cerințele formale ale esteticii... nu sunt altceva decât condiții de împlinire pentru posibilitatea de trăire spontană a acestei nostalgii, cea mai profundă a omenirii: să ajungă să se cunoască pe sine, să-și cunoască propriul său raport cu lumea exterioară și cu sine printr-o autoreflectare activ-creatoare, corespunzătoare adevărului, adică să-și însușească propria realitate, propria esență ca o copie, devenită existență independentă de el, a lumii.

Dacă orice artă este astfel, în sensul cel mai general posibil, realistă, atunci nu există nimic mai radical variat decât acele mijloace de expresie, acele sisteme de referință etc., care permit apariția unui stil realist corespunzător momentului istoric respectiv.

Chiar acolo unde un obiect pare să corespundă în hic et nunc-ul lui întocmai cu ceea ce e reprodus, acest raport de corespondență nu este decât aparență; într-adevăr, accentele, proporțiile, intercalările în conexiuni mai largi și mai profunde etc. Creează și aici forme de obiectualitate care se depărtează în mod hotărâtor de orice particularitate...

Arta autentică, în schimb, ca reflectare a momentelor esențiale, orientate spre umanitar, ale realității, trebuie să depășească nivelul oricărei particularități nu numai ca întreg, și în toate detaliile...