Artă, literatură, estetică

English1 Română1235
Se pare că în artă omul a izbutit să dea dintru început măsura maximă a posibilităților sale. Disponibilitățile de sensibilitate și capacitatea spirituală s-au manifestat plenar din antichitatea îndepărtată până astăzi și este instructiv să constatăm că, spre pildă, dacă în domeniul tehnic evoluția omului este miraculoasă, în cel al artelor titanii antichității sau Renașterii rămân niște modele permanente la care spiritul nostru se raportează și va zăbovi mereu cu aceeași venerație și încântare...
În opera marilor scriitori poporul își recunoaște propriul său glas, propria sa istorie, sensibilitate și valorile morale...
Scriitorul, prin opera sa, apare ca un eșantion reprezentativ al simțirii colective care se recunoaște totdeauna în el, pe care-l ia ca punct de referință pentru a se autodefini și pe care-l poate prezenta ca o carte de vizită în fața umanității...
Militantismul marilor scriitori, intră, inevitabil, în plămada artei lor, și, în acest sens, o singură constatare poate fi argumentul decisiv: marii creatori au militat totdeauna în slujba ideilor înalte ale vremii lor, iar unii le-au devansat, deschizând drum vremurilor noi...
Nu o dată scriitorii s-au sacrificat pentru ideile în care au crezut... Martiriul atâtor scriitori, din atâtea literaturi, nu este altceva decât un aspect al militantismului lor. Indiferența, apatia, pasivitatea, practicile tranzacționaliste n-au onorat niciodată literatura...
Literatura nu este un tratat de morală... însă ea nu poate fi desprinsă de scopurile morale, într-un sens foarte larg și, desigur, nu expres...
În domeniul literaturii, orice creator de geniu trebuie să îmbogățească universul spiritual uman cu ceva necunoscut până la el, care să poarte sigiliul individualității sale unice.
Literatura... ca manifestare specială a spiritului uman, este funciar revoluționară în sensul că respinge șabloanele și poncifele învechite din gândirea oamenilor, făcând loc cutezaniei și mesajului înnoitor, deschizând larg perspectivele minții umane...
Evident, popoarele învață unele de la altele, nu se poate concepe o autarhie, dar produsul final al eforturilor fiecărui popor în materie de cultură se cuvine să poarte amprenta puternică a originalității pentru a fi luat în serios...
Specificul național nu este o poartă zăvorâtă spre lume, dimpotrivă, este singura fereastră deschisă spre lume și singura șansă de recunoaștere, ca parteneri că drepturi egale, în marele forum al culturii popoarelor. Nu ne vom impune niciodată imitând pe alții, ci convingând pe alții de puterea creatoare a spiritului nostru...
Interdependența fenomenelor, legătura evidentă dintre diversele arii de cultură, nu presupune eliminarea independenței, ci, dimpotrivă, înțelegerea ei ca parte integrantă a totalității...
O cultură n-are un destin robinsonian, ea se dezvoltă într-un context mai larg, nimeni nu poate face excepție de la această realitate, mai ales în ultimul secol...
Dacă vrei să fii poet, trebuie ca mai întâi să resimți sentimente sincere; apoi, îndelung, să studiezi expresia; mâna, deci, trebuie să-ți fie tot atât de pură ca și spiritul... Să nu fii sclavul nimănui... Să nu trădezi niciodată Sfântul Adevăr!... să nu fii niciodată prevenitor cu viciile, nici cu ironie față de virtuți.
Poezia și literatura, în general, trebuie să-și propună drept scop util, drept subiect adevărul și drept mijloc ceea ce este interesant.
Deși artistul poate rămâne toată viața lui mai atașat, ca să nu spun mai fidel, copilăriei sale, decât omul aplecat spre realitatea practică a vieții, deși, s-ar putea spune că, spre deosebire de acesta din urmă, el rămâne necontenit în stare de visare, de puritate omenească jucăușă a copilului, totuși calea lui, de la începuturile imaculate și până la etapele imprevizibile de mai târziu ale destinului său, este nesfârșit mai largă, mai aventuroasă, și, pentru un spectator, mai zguduitoare decât aceea a burghezului oarecare, iar la acesta din urmă gândul ci a fost și el odată copil nu e nici pe departe atât de înlăcrimat.
Singura glorie postumă pe care o doresc operei mele e să se poată spune despre ea că afirmă viața, deși cunoaște moartea.
Arta este una din multele discipline umaniste, care toate - filozofia, dreptul, medicina, teologia și chiar științele naturii sau tehnologia - nu sunt la rândul lor decât diferite ipoteze, variațiuni ale uneia și acelor decât diferite ipoteze, variațiuni ale uneia și aceleiași sublime și interesante probleme, la care nu ne putem niciodată raporta îndeajuns de variat, destul de nuanțat, căci ea este omul, făptură, umană.
În cele din urmă, arta - întotdeauna - va îndepărta aparența artei.
Viitorul va vedea... o artă fără suferință, sănătoasă sufletește, lipsită de solemnitate, de tristețe, dar nu de încredere, o artă per tu cu omenirea.
O artă mare e aceea care, în afara și a timpului și a propriei sale evoluții grandioase în sânul ei, e în stare să-și creeze în istorie o istorie aparte.
Numai arta poate da greutate unei vieți pe care altminteri facilitatea ar plictisi-o de moarte.
Cine este împotriva tendinței în artă, este totodată potrivnic orientării spre progres.
Arta nu trăiește decât într-o veșnică înnoire. Artistul care nu reușește să se elibereze din cătușele celor care l-au precedat, și să afle în adâncul propriei personalități o nouă formă de manifestare a frumosului, își merită mai puțin numele decât acela care, chiar învins, a încercat să atingă asemenea ideal.
Arta este un antidestin... întreaga istorie a artei ar trebui să fie o istorie a eliberării.
„A înțelege o operă” este o expresie tot atât de confuză ca și „a înțelege un om”. Nu-i vorba să faci inteligibilă o operă, ci să trezești sensibilitatea cititorului față de ceea ce constituie valoarea ei.
Cred în omul etern, deoarece cred în eternitatea capodoperei... eternitatea acelor imagini destul de puternice pentru a nega neantul nostru.
Marele artist stabilește identitatea eternă a omului cu el însuși...
Arta nu este o religie. Dar artistul creator și cu siguranță ascultare unei vocații, care nu este aceea de a plăcea, și se raportează irezistibil în definiția pe care dicționarul o dă credinței: „adeziune totală a inimii și a minții”.
Arta se naște din fascinația insesizabilului, din refuzul de a copia spectacole; din voința de a smulge formele lumii pe care omul o îndură pentru a le face să intre în cea pe care o guvernează.
Un mare romancier trebuie să faci concurență vieții.