Artă, literatură, estetică

Seducătoarea speranță a lumilor de vis, în făurirea cărora orice om este un artist suveran, e premisa tuturor artelor plastice, ba chiar, a unei părți importante a poeziei.

Eu consider arta drept cea mai înaltă îndatorire a vieții, drept activitate metafizică esențială. Existența și lumea nu-și găsesc justificarea veșnică decât ca fenomen estetic.

Misiunea unui scriitor este de a analiza în mod sincer ceea ce resimte în împrejurările grave ale vieții.

Republica literelor e singura care trebuie să fie oarecum impregnată cu ceva aristocratic, căci aristocrația științei și a talentului nu va fi nicicând contestată.

Poate că eu nu am trăit viața mea, poate am trăit viața altora... o viață întrețesută din viața tuturor: viața multiplă a poetului.

Sentimentul care domină toate cărțile mele este cel al pluralității omului, al pluralității mele însumi... Versurile mele vădesc nenumăratele mele personalități pe care le-am avut, adică pe care le avem, care suntem.

Gustul nu este decât moralul în artă si ca artă gustul este moralitatea artei.

Morala care într-adevăr intră în artă, nu aceea în care arta este vârâtă cu de-a sila, este un moment moral făcut estetic, numit de obicei „gust”. El este inerent artei, însă nu este însăși judecata estetică...

Este cu neputință o stabilire a autonomiei artei, dacă nu se pornește de la conceptul vieții ca întreg.

Arta nu este artă pentru artă, adică străină de omenire, ci, dimpotrivă, cu cât e creația mai cuprinzătoare, cu atât mai puțin este de despărțit de pământul omenescului și al naționalului, și numai de aceea unei rafinări artistice îi corespunde și una morală...

Arta nu poate fi imperativă, nici didactică, nici prozelitică, nici pură pedagogie, decât nemaifiind artă, ci morală...

Nu o dată s-a făcut observația ci artele îndulcesc moravurile, că practicarea și cultivarea lor exclude cruzimea în raporturile dintre oameni, exclude adică insociabilitatea.

Ce va putea înlocui religiile care pier în dezvoltarea intelectuală și morală a omenirii? Răspunsul la această întrebare este: arta.

Nu există artă minoră. Sunt numai artiști nemajori.

Poeții sunt marii preoți ai dragostei. Dar ei nu „slujesc”. Oficiază.

Scriitorii clasici sunt contemporani, întotdeauna, dar foarte rar cei contemporani sunt și clasici totodată.

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

Când meseria atinge arta, e una. Dar când arta devine meserie, e cu totul altceva.

În orice vers remarcabil, al unui adevărat poet, se află de două și de trei ori mai mult decât se spune; e de datoria cititorului să suplinească restul, după ideile sale, după gusturile lui.

Arta nu e un scop în sine, ci doar un mijloc de a sta de vorbă cu oamenii.

Literatura... nu are sarcina de a descrie ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie... Literatura oferă alegorii. Ea dezvăluie sensuri. Este interpretarea vieții.

Știința năzuiește spre general, arta spre exemplar.

Arta progresează numai într-o societate liberă; despotismul, împilarea frânează dezvoltarea artei.

Arta... este o floare plăpândă, care nu crește decât în pământul unde domnesc dreptul și moralitatea, pacea, liniștea și securitatea publică, cultura și științele.

A scrie nu înseamnă a instrui spiritul sau a flata simțurile ci, prin arta cuvântului, înseamnă a ademeni și a subjuga sufletul, astfel încât să se pătrundă, printr-o iluzie deopotrivă sensorială și intelectuală, de un adevăr (sau poate de o minciună) ce depășește faptul exprimat.

Își înfig pana în inimă ca să scot din ea cuvinte.

Pentru mine poezia a fost și rămâne o invitație la speranță, un mod de a contribui la a-i face pe oameni mai buni, la a-i ajuta să se înțeleagă. Eu am cântat și cânt ceea ce îl unește pe om de semenii săi, dar nu am pierdut din vedere nici ceea ce îl separă și îl face unic și irepetabil.

S-a zis că e o rușine să fii original; e una și mai mare: să nu vrei și să nu poți.

Tot ce e în jurul nostru merită cinstea de a fi înălțat într-un vers.

Arta este redarea realității prin prisma personalității autorului.