Artă, literatură, estetică

Poezia, e în noi, în inima noastră, în sufletul nostru, în lungile lor veghii și priveghii, în fiorul abia înregistrat al unei presimțiri, în deluviul unei fericiri ce îneacă, în bruma unei dezamăgiri ce ofilește, în zăbranicul transparent ce se lasă, ca o umbră familiară, pe apa odihnitoare a Stygelului. A intui toate aceste vibrații ale inimii și ale sufletului și a le transmite, în notații cât mai fragede, înseamnă a scrie poezie, de înaltă calitate.

Există în poezia modernă, înțelegând mai puțin cronologia, cât spiritul, la noi ca și în celelalte literaturi, două moduri de a prezenta realitatea înconjurătoare, de la care pleacă și poezia, ca toate artele, de altminteri... Un mod, să zicem, direct și unul de cât mai multe ocoluri, un mod clar, și unul hermetic, unul la îndemâna tuturor și altul accesibil numai celor inițiați în misterele pe care le ascund cu grijă autorii lor. Nu e vorba să fim pentru unul sau altul din aceste moduri de poezie. Câtă vreme sunt exercitate cu devoțiune, ele au drepturi egale în atenția noastră.

Versurile cer o inițiere deosebită, mai mult chiar: lectura unui volum de poezie constituie în bună parte un act de colaborare cu autorul, și efortul acesta nu poate fi cerut oricui. Aici aderența temperamentală joacă și cel mai important dintre roluri.

Nu e vorba să spunem în ce măsură o astfel de poezie, supraterestră, să-i zicem, e superioară celeilalte - lucrul e și cu neputință de stabilit, dar și absolut fără importanță. Răspunsul s-a dat la vreme și el ni se pare plauzibil, întru totul. Iar acest răspuns spune că sunt îndreptățite amândouă modurile sau zonele de poezie.

În lirica de pretutindeni există o regiune în care poezia se desprinde de cele materiale, zvârle de pe sine lestul pământesc, se confundă cu muzica originară a sferelor și invită, pe alte căi, la înțelegere și poate la consimțământ...

Există în lirica, de pretutindeni, contemporană, o regiune în care poeții, părăsind terenul celor concrete, se avântă către obârșiile celor văzute și nevăzute, către esențele intime, către acele semințe tainice, ce nu se deschid decât la anumite apeluri și încă, la anumite consemne, în care intuiția și inteligența folosesc formula magică, încântătoare, jumătate rugăciune și jumătate vrăji...

Ca și Eusebio, din drama lui Calderon, care omoară, dar se mântuiește ridicând fiecărui mormânt o cruce, poate să păcătuiască, însă, pentru devoțiunea lui. Poezia pentru multe îl iartă, pentru că mult o iubește...

Devoțiunea pentru poezie este semnul celor aleși de Muze. Încurajat sau nu, adulat de public sau nesocotit, străbătând pajiști aromite sau bâlciuri prăfuite și gălăgioase, poetul predestinat își merge, netulburat, drumul...

Fabula înflorește în epoci de perifrază politică și spirituală.

Arta fixează ceea ce e trecător în viață, încremenește destinele și le dă acel caracter irevocabil și dăinuitor în memorie.

Scriitorul va descinde din turnul lui de fildeș, adevărată fortăreață de temniță adesea, și va participa la destinele poporului din care s-a selectat, devenind factor social.

Tot ce se poate cere celui ce scrie e să-și servească cinstit propriul său temperament. Din această oficiere sacră rezultă și opera de artă și concepția ei.

Scriem mai puțin pentru ziua de azi și mai mult pentru cei ce vor veni.

Eu nu trăiesc numai din cărți și pentru cărți. Dar, dacă vreți o mărturisire, cred că cele care mi-au dezvăluit viața au fost în mare parte cărțile.

Un sentiment când îl încerci este un lucru viu. Și ce este arta dacă nu un mijloc prin care se eternizează într-o formă un sentiment, un conținut pentru ca astfel să-l poată retrăi alții?

Poezia nu este sens, ci stare, nu înțelegere, ci existență.

În lectură nu căutăm idei noi, ci gânduri pe care le-am gândit, și care pe pagina citită, capătă o ștampilă de confirmare. Ne izbesc cuvintele altora cu rezonanță, într-o zonă mai de mult a noastră, mai de mult de noi trăită. Făcând-o să vibreze, acele cuvinte ne permit să culegem noi puncte de plecare în forul nostru interior.

Dacă arta este închinată creșterii fericirii omului, salvării celui oprimat, intensificării sentimentelor și prețuire reciprocă sau înfățișării unor adevăruri noi ori vechi asupra noastră și asupra legăturilor noastre cu lumea, astfel încât să ne îmbărbăteze în răstimpul popasului de aici... va fi artă adevărată; dacă mai presus de aceste valori pe care le-am însumat... cuprinde ceva din sufletul umanității, își descoperă locul îndreptățit, armonios, în arhitectura măreață a vieții noastre.

A trata viața în spiritul artei înseamnă a face din viață un lucru în care mijloacele și scopurile se identifică; iar a încuraja o astfel de tratare reprezintă adevărata semnificație a artei și poeziei.

Poezia... transfigurarea vieții în opera artistică.

Arta - formă relativ autonomă în planul cultural se împletește strâns în contextul civilizației cu întreg sistemul de valori ale epocii, față de care se raportează și pe care le influentează, fiind la rândul ei influențată de ele, astfel încât independența ei este în mare măsură limitată. Ca subsistem al civilizației epocii, arta este parte a întregului și exponent semnificativ al său, fiind determinată de context, dar contribuind totodată la configurarea profilului său spiritual... Integrată în civilizație, arta se raportează la ansamblul vieții și este modelată de aceasta, prin toate verigile și momentele ei.

Dacă arta este trăită neartistic, de vină nu este numai ea, ci cauza trebuie căutată pe parcursul itinerariului complex ce duce de la creație la receptare, de la ceea ce cultura spirituală propune, la ceea ce ajunge să se asimileze, devenind fapt de civilizație.

Universul estetic propriu culturii românești contemporane trăiește prin confruntarea, reciproca interferență și completare a unor perspective variate în orizontul cuprinzător al materialismului dialectic și istoric. Idei fertile, născocite și transferate din domeniul sociologiei, psihologiei, antropologiei, culturologiei, axiologiei, istoriei sau criticii literare si de artă, vin să îmbogățească peisajul esteticii filozofice a epocii conferindu-i strălucire, vitalitate și vigoare.

Adevărata viață a operei începe abia atunci când ea întâlnește pe cei cărora le este destinată.

Arta este artă nu pentru că alină durerile sau pricinuiește dispoziție, cum cred mulți, ci pentru că oferă o plăcere superioară, indiferent de stările de spirit pricinuite.

A vorbi despre „existența socială” a operelor de artă poate părea un paradox, întrucât se știe că ele apar de regulă ca rod al unei creații individuale, dar trecerea de la potență la act presupune în cazul tuturor valorilor contactul dintre obiect și subiect și deci, până la urmă, atestarea socială a acestei forme specifice de obiectivare a individualității.

Atemporală poate fi numai acea poezie în care emoția e simulată dar nu trăită sau dacă a fost trăită, poetul n-a izbutit nici s-o surprindă atât de profund, nici s-o transmită atât de exact încât oricare cititor să se poată recunoaște pe sine, iar șocul acestei recunoașteri să fie atât de viu încât să-l doară.

Arta e caracter, numai caracter. Toată viața artistul trudește din greu asupra caracterului său, iar poemul, sculptura, simfonia sau romanul, nu sunt decât sudoarea acestei trude...

Desăvârșirea operei de artă e precedată întotdeauna de un conflict, o discuție, o luptă interioară.

Fenomenul literar este un fenomen complex, un nucleu vital, unde sunt strânse într-o fuziune perfectă elementele disparate și aparent dispersate, elementele personalități biologice a scriitorului și elementele sociologice ale clasei din care a ieșit, alături de elementele sociologice ale timpului în care a lucrat, a militat sau a contemplat.