Artă, literatură, estetică

Există o cunoaștere poetică care duce la descoperirea unor aspecte ale Adevărului, pe care cunoasterea științifică nu le descoperă întotdeauna.

Scriitorul nu este numai un martor al vremii sale, opera sa nu este numai o înșirare de fișe documentare ale faptelor de tot felul cu care el este contemporan... Scriitorul are datoria, atât față de el însuși cât și față de cititorii săi, să-și dezvolte în adâncime talentul să-și hrănească cu cultură vocația și să descopere în actualitate ceea ce poate să treacă dincolo de clipa prezentă.

Funcția artei în general, și a artei literare îndeosebi, este să scoată din efemer elemente de durată fixându-le în forme care tocmai sunt destinate să asigure durata.

Literatura ca și arta, oglindește interpretativ viața.

Numai o literatură puternică și bogată primește influențele cu simpatie, pentru că ea nu se teme ca acestea o vor copleși și îi vor răpi originalitatea.

O literatură nu poate trăi singură, hrănindu-se numai din ea însăși. Literaturile, încă de la începutul lor, se dezvoltă într-o strânsă dependență reciprocă. Influențele, infiltrațiile, corespondențele de tot felul, în ce privește forma, spiritul, motivele, stimulează mereu fondul național al unei literaturi. Aș spune chiar că o literatură este cu atât mai viguroasă și mai durabilă cu cât asimilează mai multe influențe.

Prin practicarea, sau în contactul cu arta, se creează încetul cu încetul o stare de dezinteresare sufletească, ce poate servi ca bază, a vieții morale, a cărei esență este lepădarea egoismului.

O literatură se pune în valoare în literatura universală, numai prin ceea ce aduc specific național și autohton... În literatura universală un loc vom merita numai în măsura în care vom ști să rămânem cât mai mult și cât mai intact români.

Nici un geniu n-a apărut răzleț, fără rădăcini ramificate în istoria poporului său, fără să respire aerul epocii sale, fără să exprime în opera de creație zbuciumul, întrebările și luptele acelei epoci.

Nu există literatură, nici artă, fără rădăcini în pământ și în îndeletnicirile oamenilor.

O literatură nu e valabilă decât atunci când e străbătută de aspirațiile societății și când o exprimă.

Literaturile s-au adâncit tot mai mult în căutarea specificului etnic, iar valoarea lor în universalitate a fost prețuită tocmai în măsura în care exprimau mai răspicat sufletul unei națiuni.

Conștiința unui popor își are expresia în arta lui și această expresie, la rândul ei, întărește conștiința, cum întărește gimnastica un corp.

Scriitorul... e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite.

Dacă afirmăm că literatura unei epoci este în corelație cu psihologia acelei epoci și dacă stăruim să arătăm că psihologia însăși este în funcție de explicația filozofică a timpului, ne reîntoarcem cu și mai multă îndreptățire la afirmația că o literatură trebuie să fie sincronică structural, filozofiei și stiinței ei.

Cred că literatura trebuie să se ocupe înainte de toate de valorile sufletești.

Eu nu concep arta decât ca o expresie a adevărului... deci, arta are același obiect ca științele zise morale...

Poezia nu este deasupra realului, este numai o depășire a realului, pornește de la real...

Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat.

Scriitorul este o lampă aprinsă care luminează bolțile întunecate unde se plăsmuiesc loviturile nedrepte, ascunzișurile unde foiesc guzganii răului.

Menirea scriitorului este să sporească prin scrisul lui conștiința în lume.

Artistul nu poate povesti decât propria sa viziune despre lume.

Artistul trebuie să conceapă în durere, dar trebuie să realizeze în bucurie, în beția de a crea.

Arta e dospire sufletească în tipare eterne și e cu atât mai de preț această frământare cu cât izvorăște dintr-o conștiință mai complexă și mai abundentă.

Numai atunci când opera de artă dă impresia evidentă că este o reflectare a realității adânci, că răsfrânge lumea cât mai mult, pe toate dimensiunile ei, așa cum este ea, numai atunci noi o numim autentică.

N-am vândut niciodată vreun sunet al lirei mele, sau vreo trăsătură a condeiului meu; am cântat și am scris numai după imboldul sufletului meu al cărui îndemn este libertatea.

Sunt omul care sacrifică chiar și frumosul de dragul adevărului...

Deși arta trebuie să îmbrățișeze, prin firea sa, cu tot cuprinsul simțămintelor, pasiunilor și ideilor totuși, prin modul cum sunt exprimate aceste simțăminte pasiuni și idei și mai ales prin alegerea lor arta ia caractere determinate de natura etnică a popoarelor.

Pentru ca arta să-și îndeplinească menirea sa, ea trebuie să cuprindă ceea ce constituie esența unei națiuni.

Nici o eră și nici o epocă nu s-au lipsit vreodată de poezie. Ca și iarba de leac, ea crește pretutindeni... printre scaeți, printre bolovani, printre pietrele de moară ale evenimentelor, printre sârmele ghimpate ale istoriei, chiar dacă stăpânii pământului o declară indezirabilă și o proscriu în cine știe ce lagăre de concentrare... Căci în ciuda credinței obștești, și a celor ce-și atribuie rânduielile lumii, departe de a fi un lux, poezia e o trebuință continuă a sufletului omenesc, unul din acele principii fără de care, spre deosebire de vechile cosmogonii, universul n-ar putea exista...