Artă, literatură, estetică

În opoziție cu romanul și nuvela, cu drama și comedia al căror subiect și acțiune se pot transpune și într-altă limbă, poezia lirică... e prin definiție chiar intraductibilă, căci fondul și forma nu se pot disocia aici fără a distruge toată sau aproape toată vraja și puterea încântătorie a versului celui mai simplu.

Nu putem vorbi deci de o poezie de expresie universală - așa cum sunt, bunăoară, prin materialele întrebuințate€, toate artele plastice sau cele muzicale - ci numai de poezii naționale, exprimate în limbi diferite, fără putințe de stricte echivalări...

Din numeroasele definiții prin care critica din toate vremurile a încercat - adesea contradictoriu - să prindă ființa intimă, esența fenomenului poetic, singura ce nu poate fi contestată de nimeni, rămâne constatarea banală că poezia e arta cuvântului...

Poezia unui popor nu poate deveni de interes universal înainte de a-și găsi și exploata propriul său suflet național, în forma artistică cea mai înaltă.

Opera de artă... se oferă spiritului ca un obiect de interogare, de anchetă, de perplexitate.

N-a existat niciodată artă a instinctului, a oarbei spontaneități; orice operă angajează o conștiință, chiar dacă nu se confundă cu ea.

Nu există creație fără conștiință...

O operă e cu atât mai valabilă cu cât realizează mai complet esența artei.

Pe deasupra operei, conștiința creatorului și cea a lectorului tind să se întâlnească în aceeași întrebare fundamentală.

A publica înseamnă a desăvârși existența operei prin singurul mijloc care se poate concepe: introducerea ei în domeniul comun al conștiinței și al vieții.

Operele pe care le iubim par întotdeauna nou-născute; ele singure nu știu nici să moară, nici să se îndepărteze. Când reluăm una din ele, e ca și cum am intra într-o casă familiară la care nu vom fi închis încă toate ușile; și pătrundem în acele camere noi fără angoasă care ne face să ne temem că o ființă dragă va muri aici...

Însă, o artă nu e artă decât dacă opera rămâne un obiect în ochii săi. Lipsa de grijă pentru durată este semnul unei arte care se reneagă: e fapta ziaristului, a vorbitorului, a vieții și a acțiunii. Orice artist adevărat este obsedat de durată...

Dacă ambiția gloriei are drept obiect numele și omul, dorința unei durate nu privește decât opera...

Obsesia duratei este inseparabilă creației, dar nu se confundă cu obsesia gloriei. Gloria are alte căi, iar prezența imperioasă a dorinței de glorie recuză mai mult decât autentifică sinceritatea unei vocații...

Cu marile opere pe care la fiecare etapă a experienței noastre în artă învățăm să le cunoaștem mai bine, trăim cum ne-ar plăcea să trăim cu ființele pe care le iubim; în afara destinului.

A trăi în cunoașterea și în dragostea artei înseamnă a nu îmbătrâni, a nu pierde, a nu uita.

„Patria tablourilor” și a poemelor, romanelor și simfoniilor ne deschide refugiul triumfător al unei umanități etern inocente: al unei lumi în care durerea există cu bucuria, în care sângele și moartea nu sunt uitate, dar unde ele au pierdut mirosul lor de înfrângere pentru a fi devenit propriul lor cânt...

Ca și celelalte activități ale spiritului, arta nu are semnificație umană decât îndrăznind să fie ceea ce poate fi: un limbaj măreț și indestructibil, o miză fără condescendență în care oamenii vor învăța să recunoască, în folosul puterii lor comune, imaginea vieții lor cucerite și răscumpărate...

Ca strălucirea soarelui în valul agitat, strălucește deodată în înaltele imagini ale artei, înainte de a recădea în neant, lumea zadarnică și bulversantă a angoaselor și extazelor umane, ridicată la un fel de indestructibilă eternitate. Noi care vom muri poate într-o zi numim omul etern în miezul clipei...

Bogată în o intensitate excepțională și dominând viața noastră, clipa înaltei emoții estetice pare să depășească ordinul timpului și să aparțină de etern...

Numim frumusețe orice formă, orice vorbă care ne dă această bucurie misterioasă. Misterioasă, și de asemenea inepuizabilă, interminabilă bucurie...

Cunoaștem sugestia de eternitate legată de opera de artă - și că un „lucru de frumusețe” este o bucurie pentru totdeauna...

Nici o reușită mai mare nu poate fi râvnită sincer de către un artist - cred eu - decât această puțină putere de a ști să acoperi cu alb tot ceea ce a fost negru tot ceea ce mai este încă negru și mai ales tot ceea ce mai poate fi negru în inima sau în privirea oamenilor.

Opera noastră e un fel de jurnal.

Arta nu înseamnă aplicarea unui canon de frumusețe: e ceea ce instinctul și creierul pot concepe dincolo de orice canon.

Nu poți crea decât luptând cu ceva. Chiar cu tine însuți.

Romantismul, înainte de a fi o mișcare literară, este o predispoziție sufletească, o anumită conformație psihică, o atitudine bine caracterizată față de viață și de Lume. Romantismul, privit astfel, înfățișează unul din cele două mari sensuri ale spiritului omenesc, aceia al adâncimii, pe calea visului și a contemplației, în lumea dinlăuntru, în lumea întâmplărilor psihice, celălalt sens fiind al avântului, către lumea exterioară și corespunzând, în linii generale, realismului.

Poetul poate fi definit drept omul care toată viața păstrează însușirea de a se mira, de a se minuna.

Orice literatură poartă în ea ecoul împrejurărilor sociale în care se produce.

Un poet adevărat este mere€u în mijlocul vieții și nu la marginea ei, contemplând detașat și calm de la distanță furtunile și cutremurele sau, dimpotrivă alcamiile și seninătățile. Atitudinea aceasta duce în mod necesar la o apropiere strânsă, la o înfrățire adâncă cu lumea exterioară, cu lucrurile și oamenii.