Artă, literatură, estetică

Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai săvârșit o operă mai prețioasă decât toate frazele din lume...

Pentru mine arta - zic „artă” și mă gândesc mereu numai la literatură - înseamnă creație de oameni și de viață...

Arta nu e o abstracție; e o activitate umană, realizată numai prin mijlocirea unei personalități. Calitatea acestei personalități va covârși calitățile abstracte ale artei, și valoarea artei depinde de adâncimea simțirii umane.

Dacă suntem superiori animalelor, dacă spiritul nostru se poate îmbăta cu ideea gloriei și, astfel, înălța deasupra grozăviei neantului, aceasta se datorează faptului că posedăm darul de a făuri imagini, acea replică luminoasă a tuturor operelor poetice și filozofice. Acest dar îl posedăm însă numai în măsura în care noi toți, după puterile și capacitățile noastre, suntem în contact nemijlocit cu dezvoltarea și forma lumii vizibile.

Omagiul pe care îl aduci artistului, este omagiul adus unui om care s-a dovedit în stare ca prin însușirile lui speciale să rezolve în locul tău propriile-ți probleme emoționale.

Dacă se înlătură experiența estetică, se înlătură însăși legătura vitală între om și mediul său social, se nimicește armonia și bucuria existenței.

Ne luptăm necontenit cu aparența și împotriva nimicniciei care este moartea. Suntem mereu amenințați de dezintegrarea spirituală și mintală, preludiul dezintegrării fizice și al morții, iar arta reprezintă efortul de a rezista dezintegrării, de a ne redobândi ființa din confuzia exterioară.

Arta este ceea ce determină în modul cel mai nemijlocit ca ființa să dureze stabilindu-se în ceva prezent, adică în opera de artă. Pentru acest motiv, arta trebuie să fie întotdeauna revoluționară, căci, în situația noastră existențială, nu putem rămâne inactivi (inactivitatea în acest sens este o moarte în viață).

Arta reprezintă capacitatea dată omului de a separa o formă din haosul învolburat al senzațiilor sale, și de a contempla această formă în unicitatea ei.

Artistul, în loc să imite natura, o asimilează să o încarnează în propriul eu.

„Cunoașterea” poetică nu e dată decât prin și în „experiența” poetică - aici se află, printre altele, una din deosebirile dintre poetic și mistic - deoarece poetul creează, făurește un obiect a cărui materie e limbajul, această intenție de a făuri fiind principiul care îi orientează și îi unifică forțele.

Poezia nu e metafizică. Este, în primul rând, cântec. Și, fiind tinerețea lumii, ea cântă cele mai bătrâne realități ale lumii, arborele, pasărea, norul, stelele. Este prelungirea firească a unui instinct... Poezia nu e numai chitesența literaturii, ea este în primul rând, un mod de a trăi, de a exista, mod care poate fi cultivat, dar care inițial este spontan.

Mulțumită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, o vedem multiplicându-se, și câți artiști originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziția noastră, mai deosebite unele de altele decât cele care se rostogolesc în infinit și care, la multe secole după ce s-a stins focarul de unde emanau, fie că se numesc Rembrandt sau Ver Meer, ne trimit lumina lor aparte.

Numai prin artă putem ieși din noi, putem ști ce vede altul din acest univers care nu e același cu al nostru și ale cărui priveliști ne-ar fi rămas tot atât de necunoscute ca și cele care există probabil pe lună.

Marii artiști rămân mari personalități naționale, iar operele de artă care s-au impus au fost cele naționale...

Arta nu e decât un mijloc de exprimare a personalității. Aceasta din urmă e realitatea întreagă a omului, arta numai instrumentul ei, de comunicare.

Opera de artă ne apare ca un compromis necesar între manifestarea specificului și realizarea lui sub presiune socială, într-o societate limitată, adică într-o națiune... Când introducem specificul național, nu facem altceva decât să completăm definiția talentului.

Dacă o operă de artă, privită ca un fenomen individual e dependentă de o anumită personalitate, de care nu poate fi disociată, tot așa arta, ca fenomen colectiv, nu poate fi separată de celelalte funcțiuni ale grupului. O societate, în speță o națiune, acestea sunt societățile firești în care trăim, are o anumită structură sufletească. Ea e colorată individual de anumite tonalități. O societate se definește prin grupul de valori în care crede și care o constituiesc ideal sau cultural.

Artistul e un singur individ și publicul e umanitate. El generalizează și îmbogățește mereu opera de artă. O face valabilă, interesantă pentru o serie cât mai mare de oameni, punându-i mereu pe seamă sensuri, aspecte și intenții noi. Astfel o umanizează colaborând cu autorul. Acesta ne dă o schemă și noi o completăm, ne dă un vas pe care îl umplem și-l deșertăm din generație în generație.

Extensiunea sensurilor nebănuite care dau viață și posteritate artei o face publicul cu fantezia sa. El pune pe seama autorului, alături de ideea sa inițială. Semnificații diverse la care el nu s-a gândit...

Împingând lucrurile până la aspectul lor paradoxal, am putea spune, că o operă trăiește mai ales prin ceea ce n-a voit artistul, prin elementele pe care nu le-a evidențiat. Opera trăiește oarecum contra lui...

Dacă opera de artă n-ar cuprinde decât o singură idee, ea ar muri repede, adică odată cu dispariția autorului, care ar îngropa cu el concepția sa... Din contră, o creație e cu atât mai valabilă cu cât aduce mai multe subsoluri, mai multe virtualități inconștiente, mai multe voințe secundare, altfel decât aceea unică a înfăptuitorului și, până la un punct, opuse acesteia.

O operă e totdeauna e cu mult mai bogată decât crede sau vrea creatorul ei. Ea cuprinde fără voia lui posibilități de asociații, de sugestii, exerciții mentale altele decât pe acelea pe care le-a indicat el. Ea are afinități care se leagă pe deasupra voinței inițiale a creatorului; semnificații ascunse pe care el nici nu le bănuiește...

Orice operă cuprinde, mai mult ori mai puțin, o intenție centrală și o mulțime de sensuri inconștiente, de virtulități nepotențate, dar gata de realizare, poartă cu ea, înăbușite ori exprimate numai pe jumătate, atâtea sensuri care vin din subconștientul artistului, neprăvăzute și pentru el...

Literatura completează ceea ce lipsește societății, compensează lacunele, stabilește echilibrul aspirațiilor.

Romanul e povestea vieții și sufletului individualităților private cele mai caracteristice. Individualitățile publice sunt captate de istorie și mitologie. Romanul nu apare decât într-o societate așa de diferențiată în care orice om e în felul lui o individualitate.

Iată deci că artistul, deși amator pasionat de specificitate, nu se poate feri complet de a nu exprima prin opera sa și generalul... Dar, ... artistul nu poate utiliza expresii valabile pentru orice societate, el nu poate fi cu desăvârșire universal... Dacă ar fi așa, ar pierde particularitatea, originalitatea. Arta s-ar transforma în știință, expresia ar deveni o formulă matematică...

Prin scop, arta devine socială, fiindcă se adresează publicului, iar prin origine, este deja socială, fiindcă educația artistului nu poate fi decât cea a mediului în care trăiește...

Vreau ca fiecare pagină de literatură să-mi dezvolte personalitatea, să-mi stabilizeze ținuta față de lumea din afară... Cer fiecărei cugetări să fie o simțire, fiecărei simțiri să se imprime... în ființa mea.

Drumul spre simțire trece prin inteligență (când e vorba de literatură)... Valoarea poetică a poezei nu o voi judeca după materialul întrebuințat ca să-mi producă starea poetică, ci după intensitatea acestei stări.