Artă, literatură, estetică

Un scriitor este produsul temperamentului înnăscut și al mediului particular în care a trăit.

Înainte de a fi artiști, să încercăm să fim oameni.

Păstrați-vă tinerețea - veți avea poezia.

Sentimentul artei implică un sentiment viu și intim al lucrurilor. În vreme ce majoritatea oamenilor rămân la suprafață și la aparent, în vreme ce filozofii propriu-ziși recunosc și constată un je ne sais quoi dincolo de fenomene, fără să-i poată determina natura, artistul, ca și cum ar fi înzestrat cu un simț aparte, simte sub lumea aparentă cealaltă lume, cu totul interioară, pe care cei mai mulți o ignoră și căreia filozofii se mulțumesc să-i constate existența: el există la jocul invizibil al forțelor și simpatizează cu ele, ca și cum ar fi suflete; el a primit, din naștere, cheia simbolurilor și înțelegerea figurilor; ceea ce altora li se pare incoerent și contradictoriu nu e, pentru el, decât un contrast armonic, un acord la distanță pe lira universală. El însuși intră curând în acest mare concert și, asemeni vaselor de bronz ale teatrelor antice, își însoțește ecoul glasului cu muzica lumii.

Un scriitor trebuie să fie un luptător social. El trebuie să fie continuu legat în mod strâns de complexul social în care trăiește... Scriitorii generației mele trebuie să se convingă, în momentele de față, că nu pot face decât artă cu tendință și că o altă artă nu există. În această tendință, însă, să introducem maximum de artă, pentru că numai astfel operele noastre își vor păstra viabilitatea.

Cred în două poezii ale vieții: în poezia scrisului și în poezia muncii. Și mai cred că scriitorul trebuie să fie într-un permanent contact cu viața, cu durerile ei, cu bucuriile, cu înfrângerile ei.

În mod inevitabil și indiferent de intențiile artistului, artele sunt un imn înălțat existenței.

Cuvântul e un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor. Sfărâmând legătura logică a vorbirii, anunți o stare patologică, dacă ești sincer, și o mare sărăcie intelectuală, dacă ești un imitator.

Trebuie să deosebim unde-i hotarul între artă și manifestările patologice, cu exagerările lor care duc în absurd. Admițând oricâtă îndrăzneală în domeniul poeziei ca versificație și înnoire sintactică, e vădit necesar să respingem anarhia verbală...

Între calamități și catastrofe, oamenii nobili care nu mai sunt dau putere acumulată în operele lor ca să răzbim spre adevăr, justiție socială și pace.

În aceste urne sacre, în care poeții și cugetătorii și-au închis inimile, găsim acea putere fără moarte care mișcă umanitatea înainte în progresul ei necontenit...

Cartea îndeplinește nu numai minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu: cartea îndeplinește fapta de mirare de a ne face să trăim în afară de minciună, nedreptate și prejudecăți.

Nu suntem dintre cei care se sperie de noutăți, deoarece progresul e o lege generală în toate manifestările vieții. Prețuim noutatea mai ales în artă, deoarece partea de inedit pe care o aduce artistul este cel mai important titlu al său...

Fără îndoială, tradiția noastră își are temeliile ei. Din altceva au ieșit literaturile apusene; dintr-o anume rânduială sufletească și socială a ieșit a noastră.

Opera oricărui scriitor poartă în sine puterea nebănuită ori germenele descompunerii și nu se poate lucra nimic pentru ea sau contra ei. Acum, ori mai târziu se face dreptate.

Neamul întreg poate pieri, cu faptele lui de eroism, cu limba și credințele lui, cu jertfele și idealurile lui. Din el poate să nu rămână nimic, ca dintr-un semn scris pe nisipul pustiei. Numai cuvântul unui mare poet poate avea sorți să stăruiască în veacuri viitoare, și de sfântul cântec al durerii și bucuriei lui se pot lega bucuriile și durerile generațiilor celor mai adânci viitorimi, în alte epoci și în alte civilizații. Și de numele lui se poate lega pomenirea neamului și pământului care l-au născut.

Artist cu adevărat este acela în sufletul căruia glasul eului originar, adică al profunzimilor, a reușit să copleșească glasul eului derivat, adică al straturilor superficiale.

Arta unei țări reprezintă totalul virtuților sociale și al forțelor sale etice.

Poetul... nu-i și nu poate fi decât contemporan.

Există mari artiști care nu se exprimă decât pe ei. Dar cei mai mari dintre toți sunt acei a căror inimă bate pentru toți.

Cine nu urăște cu putere răul, nu va ști, efectiv, să iubească binele. Iar acela care vede injustițiile, fără ca în același timp să încerce totul pentru a le combate, nu poate fi pe de-a-ntregul artist, și nici pe de-a-ntregul om.

Orice artist mare, chiar cel mai individualizat, e mai mult decât un om individual. În el sunt mai multe personalități îngemănate, întotdeauna armonizate, ce-și realizează, una lângă alta, esența. În privința aceasta, însă, artistul nu se deosebește de ceilalți oameni decât prin puterea de exprimare.

Nu este în vederile artei să suprime lupta, ci să însutească viața, s-o facă mai puternică, mai mare, mai bună. Tot ce vine în inimiciție cu viața, vine și cu arta. Și dacă e adevărat că dragostea și unirea sunt scopul ei, nu e mai puțin adevărat că uneori putea să-i fie armă...

Ce fericite sunt epocile și operele senine! Dar când epoca este tulbure și națiunea luptă, arta este datoare să lupte cot la cot cu ea s-o înflăcăreze, s-o conducă, să îndepărteze temerile și să stârpească prejudecățile care ar putea să-i stânjenească drumul...

Poetul: ... cel ce stă mereu cu fruntea în țărâna de aur a insomniei lui.

Arta nu începe decât odată cu adevărul lăuntric.

Adevăratul artist exprimă întotdeauna ce gândește, cu riscul de a răsturna toate prejudecățile stabilite.

O operă de artă este bună, când s-a născut dintr-un îndemn. Originea ei însăși o îndreptățește, și nimic altceva.

Operele de artă sunt experiențe tainice a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare.

A cânta înseamnă a exista...