Artă, literatură, estetică

English1 Română1235
Ritmul artei nu este decât o metaforă a Marelui Ritm Universal.
Înaintașii sunt ghizii noștri, nu stăpânii noștri.
Scriitorul, poetul sunt angajați în ceea ce se poate numi umanitate. Rolul și validitatea unui scriitor și ale omului care este acest scriitor se apropie, se contopesc.
Când spun ARTĂ, nu înțeleg teoria „artei pentru artă”. Această doctrină care nu mai servește la nimic, a sfârșit prin a desemna munca unui neputincios care produce eleganța goală într-o cameră sterilizată. Înțeleg numai categoria spirituală constituită din operele de artă bune, trecute ori prezente, acelea care servesc de model, acelea care vor fi exemplare... Dacă privim consecințele declanșate de aceste opere vom vedea că ele nu sunt deloc străine de luptele și pasiunile timpului. „Marele artist”, s-a spus, „nu aparține timpului său, este timpul său” în fond, viața poetului, complexul de impresii, senzații, reacții care constituie materia operei, sunt o parte a umanității care îl înconjoară; împreună cu neliniștile, cu durerile, cu măreția și cu eșecurile ei.
Nu durează în artă decât ceea ce este sincer. Nu durează decât ceea ce reprezintă într-adevăr un mod de simțire.
O artă nu este niciodată mare, dacă ferestrele ei nu sunt direct deschise spre viață.
Arta și știința sunt forme ale vieții; ambele au o origine comună; tendințele spontane ale spiritului, legile ființei și acțiunile sale. Geniul artistic nu mai este un miracol; el este spiritul însuși.
Umanismul, pacea, prietenia sunt comandamentele supreme ale epocii noastre. Toți scriitorii adevărați trebuie să închidă în opera lor aceste valori superioare ale conștiinței umane.

Arta reproduce ideile eterne pe care le-a conceput prin intermediul contemplației pure, adică esențialul și permanentul tuturor fenomenelor lumii.

Există o cunoaștere aparte ce se aplică la ceea ce subzistă independent și în afara oricărei relații, la ceea ce constituie propriu-zis esența lumii și substratul adevărat al fenomenelor... Acest mod de cunoaștere este arta, este opera geniului...
„Ce este viața?” - La această întrebare ne dă răspuns perfect valabil, într-un fel specific, orice operă de artă autentică și reușită.
Maica artelor utile este nevoia, cea a artelor frumoase este prisosința. Tatăl celor dintâi este intelectul, al acestora din urmă, geniul, care, el însuși, e un fel de prisosință; el reprezintă, anume, prisosul puterii de cunoaștere, peste limitele impuse de slujirea voinței.
Poezia romantică este o poezie universală progresivă. Destinul poeziei nu este numai de a reuni genurile poetice, sau de a pune în contact poezia cu filozofia și retorica; va trebui să combine uneori poezia cu proza, genialitatea cu critica, poezia artei cu poezia naturii, alteori să le contopească. Să dea viață poeziei și să o socializeze, făcând în același timp poetică viața și societatea, să poetizeze spiritul, să satureze formele artei cu substanța autentică formativă a fiecărui gen și să le însuflețească prin pulsația umorului.
Pentru a căuta și descoperi poezia, filozofia este instrumentul.
Plenitudinea culturii o vei găsi în poezia noastră supremă, dar profunzimea umanității caut-o la filozofi...
Întreaga artă este dedicată bucuriei, și nu există altă problemă mai importantă și mai gravă decât modul de a-i face pe oameni fericiți.
Operele artistice sunt ca metalele. Cele nobile câștigă strălucire cu trecerea vremii, cele ordinare ruginesc.
Albina te poate învăța hărnicia, un vierme poate deveni maestrul îndemânării tale, știința o poți împărți cu duhurile superioare, dar ARTA, omule, o ai pe seama ta!
Arta selectează cu predilecție și nemijlocit ceea ce este mai înalt și evoluat, de aceea se oprește asupra ființei umane.
Opera se situează deasupra formei, ea reprezintă esență, caracter general, este privire și expresie a spiritului naturii ce-o însuflețește.
Iată misiunea oricărei arte autentice. Această misiune nu constă în a reproduce ceea ce este deja dat (ar fi de prisos) sau în a crea ceva prin simplul joc al imaginației subiective: această misiune constă în a pătrunde mereu și mai adânc în miezul lumii exterioare și în suflet, în a vedea și a comunica aceste realități existente în ele și pe care legile admise și convențiile le-au ascuns până acum.
Artiștii extind realmente granițele imperiului minții și fac noi descoperiri în limitele acestui imperiu. Ei sunt cei care deschid noi canale și noi brațe pentru fluxul cunoașterii; înfățișându-ne astfel pentru întâia oară natura experienței noastre.
Oricui ignoră logica, îi este cu neputință să fie poet adevărat.
Arta se străduie să imite natura și, pentru că nu o poate egala, spunem că propriu artei este ceea ce artiștii produc fără a imita natura.
Orice carte este o recuperare totală a ființei.
Lectura este un pact de generozitate între autor și cititor, fiecare are încredere în celălalt, fiecare contează pe celălalt, cere de la celălalt ceea ce cere de la sine... Opera nu există decât la nivelul exact al capacităților reale ale lectorului.
Întrucât scriitorul nu are nici un mijloc de a evada, noi vrem ca el să-și îmbrățișeze strâns epoca: ea este unica lui șansă: este făcută pentru el și el este făcut pentru ea... Noi nu vrem să ratăm nimic din epoca noastră: poate că sunt altele mai frumoase, dar aceasta este a noastră: nu avem decât această viață de trăit...
Orice act de a scrie constituie o angajare profundă.
A scrie înseamnă să sporești cu o perlă colierul Muzelor, să lași posterității amintirea unei vieți exemplare, să aperi poporul contra lui însuși și contra dușmanilor lui.
Arta nu există decât prin și pentru celălalt... Creația nu-și găsește desăvârșirea decât în lectură, deoarece artistul trebuie să încredințeze altuia grija de-a împlini ceea ce el a început.