Când spun ARTĂ, nu înțeleg teoria „artei pentru artă”. Această doctrină care nu mai servește la nimic, a sfârșit prin a desemna munca unui neputincios care produce eleganța goală într-o cameră sterilizată. Înțeleg numai categoria spirituală constituită din operele de artă bune, trecute ori prezente, acelea care servesc de model, acelea care vor fi exemplare... Dacă privim consecințele declanșate de aceste opere vom vedea că ele nu sunt deloc străine de luptele și pasiunile timpului. „Marele artist”, s-a spus, „nu aparține timpului său, este timpul său” în fond, viața poetului, complexul de impresii, senzații, reacții care constituie materia operei, sunt o parte a umanității care îl înconjoară; împreună cu neliniștile, cu durerile, cu măreția și cu eșecurile ei.
