Artă, literatură, estetică

Cum inspirația să nu coboară din cer, nu e destul de puternică pentru a stăpâni pământul, de aceea după părerea romanticilor, s-au uscat și s-au vestejit de mult pe fruntea sa efemerele flori care-i alcătuiau cununa, și care într-o zi și-au pierdut nuanțele, strălucirea și parfumul...

Clasicism-Romantism ... Muza clasicismului, pentru romantici, este o muză care nu-și primește culorile de la soare, nici înspirația din ceruri: o muză căreia dichiselile i-au răpit spontaneitatea, frumusețea și tinerețea...

Poezia... sufletul intim al omului, cugetare divină, punte pe care toți pot trece în lumea visului, muzica pe care tot omul o poartă cu sine.

Unui artist, ca să parvină, îi trebuie un singur protector: talentul.

Cea mai neliniștitoare problemă a unei conștiințe de scriitor este problema supraviețuirii; nu e vorba de locul mai mare sau mai mic pe care-l va ocupa în istoria culturii și literaturii, după moarte, ci de acele realizări care vor deveni valori permanente, la care toate generațiile succesive se pot forma și prosterna.

Orice act estetic închide un act psihologic. Se ajunge mai ușor la „universul estetic” prin „universul moral”.

Cititorul de poezie modernă, când el însuși nu este un inițiat și un pasionat, se dezorientează repede, între atâtea moduri, mode, tendințe, curente și subcurente, în care lirismul și-a complicat, și-a rafinat când nu și-a rarefiat mijloacele de expresie, dincolo de toate obișnuințele lui moștenite și perpetuate, printr-o educație literară îngrădită... În fața atâtor impedimente, conchide sumar că, de la o anumită limită, nu mai există poezie, că lumea își bate joc de el, cu inocență sau perversitate, și că nu mai are nici un criteriu care să distingă între ceea ce este și ceea ce nu este artă lirică.

Ermetismul este expresia unei structuri, aproximarea unor esențe, care nu se lasă captate de limbajul comun. Ermetică este și lirica lui Ion Barbu și lirica lui Lucian Blaga; de esențe deosebite, ermetismul lor final corespunde unor structuri speciale.

S-ar putea spune, în anume cazuri, că expresia în poezie a fost născocită ca să ascundă simțirea, și nu mă gândesc numaidecât la ce s-a numit ermetism în lirica modernă, căci ermetismul nu este numai o atitudine formală, care ar presupune că expresia ar încuia neantul. În cazul acesta ar fi vorba pur și simplu de farsă, de joc exterior, fără substanță...

Dar poezia moare, între altele, intoxicată lent de metafizică; se sufocă de ermetism, se sterilizează prin inteligență, se sinucide prin confuzia că trebuie să se identifice cu un act de cunoaștere, uitând că-n esență e cântec, e sensibilitate nudă, e țipăt, este ea însăși, și nu se poate substitui nici metafizicii, nici științei, nici oricărui alt domeniu speculativ...

Eminescu a trăit intuiția morții și a vanității iubirii, și dacă țipătul lui superb a atins limita de sus a lirismului, plafonul metafizicii, n-a sterilizat cu nimic emoția; ... După el, Tudor Arghezi, în alt sens, a retrăit aceeași experiență și a regăsit izvoarele pure ale poeziei, fără să le înghețe sub suflul rece al inteligenței; ... După amândoi, un metafizician autentic, ca Lucian Blaga, simțind clar limitele dintre filozofie și poezie, fără să le suprapună, a trăit experiența dramei misterului în versuri substanțiale ...

Noi știm totuși că marea poezie, la limita ei extremă, confinează cu metafizica, dar nu se suprapune, nu se identifică metafizicii; sensibilitatea este izvorul viu al lirismului, experiența umană, adâncă, patetică...

S-a glosat atât de mult în jurul conceptului de poezie, încât s-a ajuns la o metafizică a lirismului și chiar ia o identificare a metafizicii cu lirismul.

Cam de pe la Baudelaire înspre zilele noastre, poezia nu numai ca n-a amuțit, dar a mers spre esențe, spre izvoare ascunse pe care nici nu le bănuiau creatorii din fericita epocă aurorală a mitului liric. Și cam tot de pe atunci, poeți și gânditori au glosat, până la subtilitate, asupra esenței lirismului...

În perspectiva monadică, arta e o completitudine esențială. Este experiența însăși pe care monada sau individul o exprimă față de sine și pentru sine. Este spiritualitate imaginativă sau, cu alte cuvinte, manifestarea misiunii sau instinctului formativ, care durează, atât cât durează și această tainică mișcare care este viața omenească.

Crezând, suntem noi înșine și ne exprimăm, în mod real, puterea noastră metafizică de a îmbogăți realitatea. Arta este participare la totalitea naturii, deoarece pune în relație imediată sau leagă spiritul uman cu totalitatea sau întregul mereu în îmbogățire...

De asemenea, omul moral care nu are conștiința frumuseții experienței sale sau care nu-și satisface, odată cu simțământul rațional al datoriei, și sensibilitatea sau imaginația lui, ne apare depărtat de perfecțiunea năzuită...

Dacă artistul sau contemplatorul nu are conștiința nu numai că asculți de gustul estetic și de imperativul de a crea extern sau intern, dar că, procedând astfel, el îndeplinește și un act etic, manifestarea lui va fi minoră și mai pieritoare decât altfel...

Arta și morala se adresează unor, scopuri diferite și întrebuințează mijloace diferite, una simțământul etic, cealaltă simțământul Frumosului - dar drumurile lor nu sunt paralele, ci se întretaie și coincid în bună parte...

Morala nu e necesar Luptă, ea poate însemna înțelegere, armonie, înseninare, construire-de-sine...

Dacă prin Morală înțelegem călăuzirea voinței prin rațiune, iar, de altă parte, o înțelegere a vieții, nu putem înlătura concluzia ci Frumosul este o parte din Bine, partea lui dinamică și constructivă. Rațiunea singură nu poate face nimic...

Nu poezia pe care am citit-o, ci cea la care ne reîntoarcem cu cea mai mare plăcere are forța autentică și merită numele de poezie majoră.

Vă vreau, poeți, cu inimi frământate: / doriți, visați și râdeți, plângeți. Firea / să-și oglindească-n voi nemărginirea / alcătuirii sale variate. / Și sufletele fie-vă-ncercate / de patimi cât de multe. Fericirea, / durere și mânia și iubirea / să clocotească-n voi amestecate. / Precum de fulgere se-ncarcă norul, / așa să vi se-ncarce ce-n suflet dorul / de-a vă-nălța prin cunoștinți cuvântul, - /ca-n armonii să-i întrupați prisosul, / slăvind un singur paradis: Avântul... / Și-având un singur Dumnezeu: Frumosul.

Poeții, cunosc un demon ce ne pradă / a sufletului limpede comoară / și cu sonoritatea lui ușoară / o dă-n vileag, în haină de paradă. / Sub uriașa gândului cascadă / se-nvârte ca o fermecată moară: / e trandafir în zâmbet de fecioară / și-n mână de viteaz se face spadă. / Turnăm în spuma lui cea trecătoare / tăria nepieritoare, / de-i toarcem rostul cu înțelepciune; / de nu-ne prăbușim din zbor avântul / în târâtoarea lui deșertăciune; / Acest demonic șarpe e cuvântul.

Poezia doarme-n suferință, / cum doarme diamantul în cărbune.

Nu cele ce scriu poeții e poezie, ci ritmul sufletesc din care izvorăsc cele scrise de dânșii și pe care izbutesc să-l facă să vibreze în alții.

Muzica este poezia sufletului și sufletul poeziei.

Poetul care nu cântă ca greierul fără grija iernii, nu-i poet.

Arta: ... bătălie câștigată împotriva morții.

Scriitorul: ... cel ce lasă să-i curgă sângele prin vârful penei sale.